Povesti despre lupi

Prin anii ’60 ai secolului trecut(!), de prin pădurile sud-asiatice, vânătorii englezi au reuşit să captureze un copil-lup; mai fusese prins unul cam cu o sută de ani înainte, însă abia celui de-al doilea i-a fost reţinută, datorită cinematografiei, imaginea. Era deja un adolescent, dar nu ştia mersul biped; coatele şi genunchii căpătaseră adevărate… copite, putea alerga cu viteză. Evident, pletele îi erau până la pământ. „În istorie” se mai auzise de cazuri asemănătoare, însăşi legenda întemeierii Romei are la bază o lupa capitolina (lupa fiind străveche, etruscă, iar gemenii adăugaţi în secolul al XV-lea, se pare, pentru a ilustra legenda despre Romulus şi Remus). Faptele reale s-au amestecat deseori cu basmele despre oamenii transformaţi în lupi pe lună plină, priculici, lykanthropi (nume derivând de la crudul rege al Arcadiei, Lykaos, pe care Zeus l-a pedepsit transformându-l în lup). „Literatori” de senzaţie, dar şi scriitori importanţi, precum Kipling, sau la noi Vasile Voiculescu, s-au inspirat din asemenea fenomen. Evident că au proliferat şi filmele pe această temă, începând cu vestitul The Wolf Man, cu Lon Chaney Jr., Bela Lugosi, Maria Ouspenskaya, din 1941…
Atunci însă, în anii ’60, evenimentul nu a făcut doar senzaţie, ci a ridicat şi probleme de tot felul; inevitabil, „copilul” s-a trezit într-o locaţie căreia n-avem cum să-i spunem altfel decât închisoare. Au protestat creştinii, propagatorii drepturilor omului, dar Academia Regală britanică a ales calea anevoioasă a “reabilitării” ciudatei fiinţe; chiar a experimentului. Au fost angajaţi pedagogi din şcolile speciale, logopezi, medici, beneficiind de tot ce se realizase până atunci mai valoros în domeniul tehnicii. Zadarnic! Fiinţa devenise tot mai insensibilă la cei din jur. Arunca mâncarea pe jos înainte de a o consuma, nu s-a atins de pat. A murit cam pe la douăzeci de ani. Reţin ca pe o imagine de excepţie aceea în care i se ofereau pe bandă de magnetofon … urlete de lup. Atunci apatia înceta, atenţia era ascuţită.
Cum se explică eşecul total al „recuperării” nefericitei fiinţe? (Nu s-a reuşit nici măcar inculcarea elementarelor reflexe condiţionate!). În primul rând - au concluzionat specialiştii - cunoaşterea, învăţarea, se fac până pe la şase ani prin imitaţie; calitate înnăscută la prunci. Chiar şi această etapă are subdiviziuni, de la vârsta când se vede clar cum copiii încearcă să-i imite, chiar şi cu buzele, pe adulţi. După şase ani începe educaţia, instruirea pe baza acumulărilor anterioare, momente în care survin şi cointeresarea subiectului, dar şi factori coercitivi. De aici “în sus” copilul nu mai imită, ci îşi ia modele, eroizându-i pe cei care ştiu mai multe decât el. Iată de ce un copil „nevorbit” rămâne în urmă cu dezvoltarea…
Dar atunci… cum stăm cu „La început a fost cuvântul”? Nu cumva şi involuţionismul este valabil (maimuţa s-ar trage din om)?
A trecut şi acest sfârşit de toamnă, a trecut Sfântul Andrei. Lupii care s-au adunat, la apelul făcut de pe un deal de către Apostol (conform tradiţiei româneşti), mai sprinteni ca în tot restul anului, pentru a primi prada pentru tot restul iernii, ne-au făcut să ne amintim povestea copilului-lup. Şi adevărul că nou-născutul se naşte prizonier într-o lume prestabilită, că i se vor impune o anumită cultură, limbă, etică socială. La urma urmei, o altă semnificaţie a dictonului homo hominis lupus…