Totul sau aproape totul despre dinozauri

Ce sunt dinozaurii ?

Notiunea de dinozaur desemneaza orice membru al unui grup de aproximativ 1300 de reptile care a aparut in perioada Triasicului mijlociu si tarziu, acum aproximativ 200 milioane de ani. Cei mai multi dinozauri pot fi clasificati in doua categorii: dinozaurii cu o structura a membrelor posterioare asemanatoare pasarilor-ordinul Ornitischia, din care fac parte Iguanodonul si Triceratopsul, si dinozaurii cu o structura a membrelor posterioare asemanatoare reptilelor-ordinul Saurischia, din ai carui reprezentanti putem sa-i amintim pe Apatosaurus si Tiranosaurus. Primii dinozauri cunoscuti, Staurilosaurus si Herresaurus din America de Sud au o structura prea primitiva spre a putea fi clasificati in cadrul vreunuia din ordinele mai sus mentionate. Dinozaurii au disparut acum 65 milioane de ani, dar unii din descendentii lor, pasarile, supravietuiesc pana in prezent.

Dinozaurii au avut de-a lungul lungii lor istorii o evolutie constanta. Astfel, de la primii dinozauri care erau carnivori sau omnivori, bipezi, mici, nu foarte puternici, dar probabil mult mai rapizi si agili decat contemporanii lor, (si care au disparut pana la sfarsitul Triasicului), s-a ajuns in timpul Jurasicului (supranumit si perioada dinozaurilor) la o mare diversitate de tipuri adaptative, a caror principala caracteristica comuna este dimensiunea colosala, neegalata pana astazi.



Descoperirea

Primele ramasite ale dinozaurilor au fost descoperite in Anglia prin anii 1820. Pe la 1840 erau cunoscute deja cateva genuri, ceea ce i-a permis marelui anatomist Richard Owen sa le dea numele de Dinosauria (din greceste, "reptile teribile"). Prin aceasta, el a admis singularitatea dimensiunii lor in lumea animala, mediul terestru de viata, pozitia lor verticala, includerea ultimelor cinci vertebre in centura pelviana. Totusi, pozitia bipeda a dinozaurilor -neobisnuita pentru o reptila, si care a dus la multe speculatii cu privire la comportamentul, psihologia si modul lor de locomotie- nu a fost recunoscuta decat odata cu expeditiile din anii 80 ai aceluiasi secol cand au fost recuperate primele schelete complet pastrate.

Tot in anii 80, H.G. Seeley si-a dat seama ca dinozaurii pot fi impartiti in doua ordine pe baza formei centurii pelviene. Ornitischia aveau oasele pubiene asemanatoare cu cele ale pasarilor, in timp ce la Saurischia ele se asemanau mai mult cu cele ale reptilelor. Paradoxal, pasarile isi au originea in ordinul Saurischia, ele desprinzandu-se din grupul celurosaurilor care erau dinozauri carnivori de mici dimensiuni.

Dinozaurii se caracterizeaza prin pozitia erecta in care membrele sunt aduse mai mult sau mai putin sub corp la fel ca la mamifere, si nu in parti ca in cazul crocodililor, soparlelor si broastelor testoase. Ei au in comun aceasta caracteristica cu pterozaurii, cele mai apropiate rude ale lor, ca si cu descendentii lor pasarile. Amprentele lor arata ca dinozaurii bipezi paseau in acelasi mod ca si pasarile, punand un picior in fata celuilalt, cu degetele orientate catre interior. Dimensiunea creierului lor varia in raport cu dimensiunea corpului, fiind minima la Sauropode si maxima la carnivorii mici.





Ordinul Ornitischia

Tipurile primitive de dinozauri ornistichieni includ putin cunoscutul Pisanosaurus din America de Sud si grupe din Jurasicul timpuriu ca Heterodontosaurus si Scutellosaurus. In timpul Jurasicului timpuriu ornitischienii se despartisera deja in mai multe ramuri majore. Prima din ele, cunoscuta sub numele de Thyreophora, include stegozaurii acoperiti cu placi si ankilozaurii cu armura si a existat din Jurasicul timpuriu pana in Cretacicul tarziu. O a doua ramura, Ornithopoda, include hadrozaurii si rudele lor iguanodontii, ca si ceratopsienii cu coarne si rudele lor pachicefalozaurii. Ornitopodele au existat de asemenea din Jurasicul timpuriu pana in Cretacicul tarziu.

Dinozaurii ornitoschieni se disting prin centura pelviana asemanatoare cu cea a pasarilor si prin prezenta unui os numit predentar situat la capatul maxilarului inferior. Toti ornitischienii erau ierbivori, si predentarul pare sa fi avut rolul unui cioc cu care culegea vegetatia. De asemenea facea legatura intre cele doua jumatati ale maxilarului inferior si le permitea sa absoarba si sa transmita forta in timpul masticatiei. La dinozaurii cu cioc falcile prezinta mai multe duzini de dinti asezati in asa fel incat sa formeze o singura lama cornoasa folosita la mestecat. Ca si la toate celelalte vertebrate cu exceptia mamiferelor, dintii erau inlocuiti continuu in timpul vietii prin resorbirea radacinilor si cresterea simultana a unor coroane noi.



Cel mai cunoscut reprezentant al ordinului Ornitischia este fara indoiala Iguanodonus, o varietate de dinozaur ierbivor de mari dimensiuni care a trait in Europa si America de Nord in perioada Cretacicului timpuriu ale carei limite sunt cuprinse intre 145 si 97 milioane de ani. Iguanodonul cantarea pana la 4.5 tone, atingea o lungime de 7.5 m si avea 4.5 m inaltime atunci cand se ridica pe picioarele din spate. Cele trei degete de la picioare si trei din cele cinci degete ale membrelor inferioare mai scurte erau echipate cu gheare netede, in forma de carlige; primul deget al mainii, un deget mare osos, de forma ascutita, situat perpendicular pe celelalte, era probabil folosit pentru aparare; degetul mic era folosit la apucare. Capul lung si plat al Iguanodonului se terminat intr-un cioc cornos si falcile sale contineau dinti care se aseamana oarecum celor ai soparlei iguana -de aici si numele care inseamna "dinte de iguana". Este posibil ca aceste animale sa fi trait in cirezi si probabil ca aveau o pozitie patrupeda in timpul hranirii si mersului dar "adusa-inapoi" pentru alergarea bipeda.



Dinozaurii Saurischieni

Saurischienii includ doua grupe majore: (1) ierbivorele Sauropodomorpha, care cuprind giganticele Sauropode cu gatul lung ca Diplodocus si Apatosaurus, plus mai putin cunoscutele Prosauropoda (exemplu: Plateosaurus) si (2) carnivorele Theropoda, care includ toate reptilele consumatoare de carne mici si mari de la Coelofisis, Compsognatus si Deinonichus si pana la uriasii Allosaurus si Tyranosaurus.Chiar mai mari si mai voluminoase sunt Saropodele Supersaurus si Ultrasaurus ale caror fosile au fost gasite in Colorado, in Statele Unite, ca si Seismosaurus care probabil este cel mai mare dinozaur cunoscut pana in prezent si al carui schelet a fost descoperit in New Mexico.

Saurischienii au gaturi lungi si gheare mari la primele degete de la maini si picioare, cel de-al patrulea si al cincilea deget de la maini fiind reduse sau absente (ca si la pasari, care pastreaza doar primele trei degete). Sauropozii au devenit uriasi si au adoptat pozitia patrupeda si au unele adaptari foarte interesante pentru hranirea cu vegetatia aflata la inaltime. La Diplodocus, de exemplu, gatul si coada sunt foarte lungi; coada are o terminatie in forma de bici care este posibil sa fi fost utilizata pentru aparare. La Brachiosaurus, in contrast, gatul este foarte lung dar coada este scurta. Brachiosaurus avea membre anterioare mai lungi decat cele posterioare, acestea permitandu-i impreuna cu gatul sa ajunga la vegetatia aflata la inaltime.

Marile carnivore terapode ca Tyrannosaurus aveau capete foarte mari cu falci imense pline de dinti curbati, cu margini ca de fierastrau. Membrele inferioare aveau dimensiuni reduse, dar soldurile si membrele posterioare erau masive, si pradatorul nu avea decat sa-si apuce vanatul in falcim sa se propteasca pe picioare si sa-i smulga si sa-i rupa carnea. Micile terapode ca de exemplu Deinonichus erau probabil mult mai agile, fiin vanatori tenaci care vanau prada si o atacau in grup, sfasiind-o cu dintii si ghearele. Totusi, unele ramuri de terapode mici, ca Struthiomimus si rudele sale nu aveau dinti.



Cel mai feroce pradator care a trait vreodata pe aceasta planeta. Un monstru cu adevarat. Acesta este Tyrannosaurus (din latina, "soparla-tiran"), dinozaur de mari dimensiuni, biped, care a trait in perioada Cretacicului tarziu, acum mai bine de 65 de milioane de ani. Lung de aproape 14m, avand cam 5m in inaltime si cantarind mai mult de 4 tone, Tyrannosaurus era bine inzestrat pentru a-si vana prada, din care faceau parte si marii dinozauri ierbivori ai timpului. Craniul sau mare avea falci puternice cu dinti ascutiti, in forma de fierastrau, dintre care unii aveau chiar 15 cm. Membrele anterioare mici, evident disproportionate fata de corpul masiv al animalului, aveau fiecare doua gheare ascutite; fiecare din membrele posterioare era inarmat cu trei gheare puternice indreptate inainte, care erau folosite pentru sfasierea prazii, si cu o a patra indreptata inapoi. Totusi, studiile recent indica faptul ca Tyrannosaurus se hranea mai degraba cu starvuri decat era un pradator activ. Fosilele descoperite in America de Nord si Mongolia in strate apartinand Cretacicului superior indica faptul ca specia s-a nascut si a disparut intr-un timp relativ scurt de cateva milioane de ani. Este cunoscuta o singura specie, Tyrannosaurus rex.



La fel ca cele mai multe reptile si pasari actuale, dinozaurii au construit cuiburi si au depus oua. Ramasitele cuiburilor de dinozauri continand oua si dinozaurii abia iesiti din ou apartinand unor specii de dinozauri ierbivori au fost gasite in Montana in Statele Unite. Constructia multistratificata a cuiburilor de Oviraptor ce au fost descoperite recent in desertul Gobi indica faptul ca dinozaurii se intorceau in aceleasi locuri an dupa an.



Dinozaurii-animale cu sange cald ?

Dovezile pe care le detinem cu privire la acest fapt nu sunt concludente. La fel ca pasarile si mamiferele, dinozaurii aveau o rata de dezvoltare foarte mare. Ei nu leneveau ca majoritatea reptilelor actuale. Amprentele lor si dimensiunile membrelor dovedesc ca erau capabili sa atinga mari viteze. Nu exista un singur mecanism de termoreglare care sa poata fi aplicat tuturor dinozaurilor; la fel ca liliecii, pisicile, elefantii sau balenele, care isi controlau temperatura corpului in diverse moduri, si dinozaurii aveau probabil mecanisme de termoreglare la fel de diverse.



Disparitia dinozaurilor-ipoteze

Extinctia dinozaurilor, eveniment petrecut cu circa 65 milioane de ani in urma, a suscitat si va mai suscita inca multe discutii. Cert este ca s-au emis deja mai multe ipoteze care incearca si reusesc mai mult sau mai putin sa explice acest fapt.

1. Prima si cea mai cunoscuta din aceste ipoteze este impactul unui meteorit urias sau al unei comete cu Pamantul, eveniment ce s-ar fi produs in epoca in care au disparut si dinozaurii. Locul impactului acestui meteorit -identificat recent in peninsula Yucatan, in Mexic- este o "cicatrice" uriasa in forma unui crater cu diametrul de 200 km. Impactul acestui corp ceresc se presupune ca ar fi determinat aparitia unui nor urias de vapori care ridicandu-se si ajungand in atmosfera a acoperit cu o "perdea" nemaiintalnita cerul, oprind astfel razele solare sa mai ajunga pe pamant. Rezultatul a fost inevitabil: vegetatia de pe Terra, lipsita un timp indelungat de soare, a disparut in cea mai mare parte, ceea ce a dus in final si la disparitia dinozaurilor care au murit prin infometare.

Ceea ce nu poate explica insa aceasta ipoteza este insa de ce catastrofa i-a afectat numai pe dinozauri. Cum cel putin cinci specii din epoca respectiva supravietuiesc, nu se poate explica clar de ce efectul impactului a actionat selectiv. Cert este insa faptul ca daca disparitia dinozaurilor nu s-ar fi produs, istoria Pamantului ar fi fost poate cu totul alta. Aceasta deoarece extinctia lor a permis mamiferelor existente in epoca sa se adapteze situatiei, sa evolueze incet si sa cucereasca planeta.

2. A doua ipoteza cu privire la disparitia dinozaurilor este mult asemantoare cu prima, diferind printr-un singur aspect: necesitatea producerii impactului in peninsula Yucatan. Aceasta deoarece aici existau si exista mari depozite de sulf, care in urma impactului au fost proiectate in atmosfera. Raspandirea necontrolata a sulfului in atmosfera a otravit majoritatea formelor de viata, printre acestia aflandu-se si dinozaurii.

3. O a treia ipoteza cu privire la disparitia dinozaurilor de pe Terra a fost emisa de curand de astrofizicianul Juan Collar de la Universitatea Carolina de Sud (Statele Unite) care considera ca acestia ar fi disparut datorita unei forme de cancer declansate de stelele din galaxia noastra. Ei ar fi fost victimele descarcarilor masive de particule neutrino, emise de stelele care s-au stins. Aceste particule, intrand in coliziune cu nucleii atomilor din organismul dinozaurilor, au prejudiciat structura AND-ului, rezultand mutatii cancerigene.

Dinozaurii actuali-animale de casa?

In limba engleza, "pet" inseamna animal de casa, animal favorit; si, pana acum, in randul acestei categorii intrau cainii, pisicile, hamsterii sau papagalii. Iata insa ca antropomorfismul american nu cunoaste limite: nepotii unchiului Sam si-au gasit o noua preferinta in domeniu. Nu musca, nu deranjeaza vecinii, nu lasa par pe canapea, are bunul gust de a fi vegetarian, se gudura ca un catelus si da ascultare cu strictete ordinelor stapanului. Cin sa fie? O..iguana!

Samsarii acestui produs mult ravnit au importat anul trecut aproximativ 530000 de iguane(!), spre deosebire de numai 28000 cate se aduceau in 1986. "Oamenii vor si altceva in acvariile lor, in afara de pesti si de broaste testoase", spune Maray Hussaket, proprietarul unui vivariu din Berkeley (California). "Cu iguanele, continua el, ei se simt demni de recunostinta si iubiti".

Peste toate calitatile, iguanele prezinta insa si un defect: talia. Caci aceste reptile au prostul obicei de a cam exagera cu cresterea. In doi ani, soparlitele de 15 cm se transforma in niste "balauri" de peste doi metri lungime! Mascota devine un veritabil dragon. Rezultatul? Mii de iguane sunt abandonate de proprietari in fiecare an la marginea autostrazilor si in centrele specializate. Ce credeti ca ar spune dinozaurii daca ar auzi de trista soarta a urmasilor lor?

Mesaj din taramul magic: despre tacere

Pentru cei mai multi tacerea este un semn de intelepciune. Dar ce se intampla cu ea in universul erotic? Ce fel de semn mai intruchipeaza? Or fi la fel tacerile de dinaintea, din timpul si de dupa actul erotic? Cine mai stie…

Tendinta este de a interpreta tacerea superficial sau, si mai rau, de a n-o mai interpreta deloc. Pentru ca nu ne atrage atentia. Pentru ca suntem mult prea obositi ca sa vedem ce se intampla cu celalalt. Sau, mai grav, pentru ca celalalt nu ne mai intereseaza de vreme ce si-a facut datoria ca obiect erotic.

Totusi, tacerea este un mod de a ne exprima atat de profund incat numai daca nu vrei consideri ca n-are nici o legatura cu intimitatea sexuala a fiecaruia dintre noi. In fapt, putem justifica tacerea din orice moment. Inaintea actului erotic putem spune ca suntem emotionati sau ca dorinta ne da peste cap, sau ca am putea fi auziti de cineva(!?).

In timpul actului erotic bolborosim cum ca tacerea favorizeaza concentrarea si astfel suntem mai aproape de extaz. Dupa actul erotic gandim ca avem nevoie de liniste ca sa ne refacem, si, de obicei, cei mai multi fumeaza. Pe de alta parte, nici sa tinem discursuri interminabile in momentele mentionate nu-i a buna.

Dar... cu tacerea nu-i de glumit! Ea este semnul cel mai sigur ca in intimitatea cuplului ceva nu functioneaza. Si, mai devreme ori mai tarziu, perturbarea, indiferent de natura ei (afectiuni psihosomatice, infidelitate, divort, impotenta, frigiditate), isi va face simtita prezenta.

In fond, de ce se tace? De sfiala, din admiratie, de frica, de prosti ce suntem, pentru a nu ne dezvalui fata de celalalt bucuria, ca sa nu ni se ghiceasca placerea, din orgoliu, din dorinta de a sanctiona, pentru a irita, pentru a provoca, din dispret, de rusine, din ignoranta etc. Orice cuplu in care iubirea nu se reduce la erectie, lubrifiere, penetrare, ejaculare isi elaboreaza cu timpul un cod. Acest cod, dincolo de faptul ca ofera o minima garantie ca linistea, increderea, aprecierea sunt la ele acasa, este si un afrodiziac. In cuprinsul lui exista cuvinte, gesturi, onomatopee, aluzii, alintaturi care amplifica excitatia, dilata timpul iubirii si dau o intensitate de nedescris momentelor culminante.

Si pentru ca totul sa fie paradisiac, incepeti prin a face ordine in tacerile care va sufoca intimitatea. Caci tacerea nu este intotdeauna un semn de intelepciune. Uneori, dimpotriva!

Povesti despre lupi

Prin anii ’60 ai secolului trecut(!), de prin pădurile sud-asiatice, vânătorii englezi au reuşit să captureze un copil-lup; mai fusese prins unul cam cu o sută de ani înainte, însă abia celui de-al doilea i-a fost reţinută, datorită cinematografiei, imaginea. Era deja un adolescent, dar nu ştia mersul biped; coatele şi genunchii căpătaseră adevărate… copite, putea alerga cu viteză. Evident, pletele îi erau până la pământ. „În istorie” se mai auzise de cazuri asemănătoare, însăşi legenda întemeierii Romei are la bază o lupa capitolina (lupa fiind străveche, etruscă, iar gemenii adăugaţi în secolul al XV-lea, se pare, pentru a ilustra legenda despre Romulus şi Remus). Faptele reale s-au amestecat deseori cu basmele despre oamenii transformaţi în lupi pe lună plină, priculici, lykanthropi (nume derivând de la crudul rege al Arcadiei, Lykaos, pe care Zeus l-a pedepsit transformându-l în lup). „Literatori” de senzaţie, dar şi scriitori importanţi, precum Kipling, sau la noi Vasile Voiculescu, s-au inspirat din asemenea fenomen. Evident că au proliferat şi filmele pe această temă, începând cu vestitul The Wolf Man, cu Lon Chaney Jr., Bela Lugosi, Maria Ouspenskaya, din 1941…
Atunci însă, în anii ’60, evenimentul nu a făcut doar senzaţie, ci a ridicat şi probleme de tot felul; inevitabil, „copilul” s-a trezit într-o locaţie căreia n-avem cum să-i spunem altfel decât închisoare. Au protestat creştinii, propagatorii drepturilor omului, dar Academia Regală britanică a ales calea anevoioasă a “reabilitării” ciudatei fiinţe; chiar a experimentului. Au fost angajaţi pedagogi din şcolile speciale, logopezi, medici, beneficiind de tot ce se realizase până atunci mai valoros în domeniul tehnicii. Zadarnic! Fiinţa devenise tot mai insensibilă la cei din jur. Arunca mâncarea pe jos înainte de a o consuma, nu s-a atins de pat. A murit cam pe la douăzeci de ani. Reţin ca pe o imagine de excepţie aceea în care i se ofereau pe bandă de magnetofon … urlete de lup. Atunci apatia înceta, atenţia era ascuţită.
Cum se explică eşecul total al „recuperării” nefericitei fiinţe? (Nu s-a reuşit nici măcar inculcarea elementarelor reflexe condiţionate!). În primul rând - au concluzionat specialiştii - cunoaşterea, învăţarea, se fac până pe la şase ani prin imitaţie; calitate înnăscută la prunci. Chiar şi această etapă are subdiviziuni, de la vârsta când se vede clar cum copiii încearcă să-i imite, chiar şi cu buzele, pe adulţi. După şase ani începe educaţia, instruirea pe baza acumulărilor anterioare, momente în care survin şi cointeresarea subiectului, dar şi factori coercitivi. De aici “în sus” copilul nu mai imită, ci îşi ia modele, eroizându-i pe cei care ştiu mai multe decât el. Iată de ce un copil „nevorbit” rămâne în urmă cu dezvoltarea…
Dar atunci… cum stăm cu „La început a fost cuvântul”? Nu cumva şi involuţionismul este valabil (maimuţa s-ar trage din om)?
A trecut şi acest sfârşit de toamnă, a trecut Sfântul Andrei. Lupii care s-au adunat, la apelul făcut de pe un deal de către Apostol (conform tradiţiei româneşti), mai sprinteni ca în tot restul anului, pentru a primi prada pentru tot restul iernii, ne-au făcut să ne amintim povestea copilului-lup. Şi adevărul că nou-născutul se naşte prizonier într-o lume prestabilită, că i se vor impune o anumită cultură, limbă, etică socială. La urma urmei, o altă semnificaţie a dictonului homo hominis lupus…

Lupii

Pus deseori sa joace rolul celui rau in basmele si legendele multor popoare, lupul a fost mai mereu nedreptatit de literatura si chiar de istorie.
Povesti celebre - ca Scufita Rosie sau Cei trei purcelusi - i-au facut pe copiii de pretutindeni sa se teama de lupul cel rau care mananca oi, vite si chiar pe bunica, daca se lasa pacalita de acesta si il primeste in casa… Acest sentiment, transformat chiar in ura la nivelul oamenilor maturi, a dus la uciderea in masa a lupilor in cele mai multe tari din Europa si din lumea intreaga, ruda salbatica a cainelui fiind din ce in ce mai aproape de disparitie. Spre mandria noastra, in Muntii Carpati continua sa traiasca in imediata vecinatate a oamenilor aproape o treime dintre lupii europeni, pe care World Wide Fund for Nature (Fondul Mondial pentru Natura) incearca sa-i protejeze prin campanii complexe.
In cadrul acestui proiect, s-a reusit prinderea si apoi instalarea de radio-emitatoare pe un numar de 12 lupi din sapte haite diferite. Apoi, participantii la actiune au petrecut nopti intregi in munti, dormind chiar sub cerul liber, pentru a putea observa comportamentul lupilor.
Luand in considerare toate aceste incercari de a-i salva de la disparitie, se pare ca povestea lupilor din Romania va avea - in viitorul apropiat - un final fericit.
Lupul cenusiu (Canis lupus) face parte din familia canidelor (care mai cuprinde vulpile, sacalii si coiotii) fiind cel mai mare dintre cele patruzeci de rase de lupi cunoscute. Putand atinge pana la un metru inaltime si chiar doi in lungime, acest masiv pradator vaneaza numai noaptea, in special caprioare, elani si reni, hranindu-se in perioadele de criza si cu fructe de padure, pasari, pesti si castori. Aria de raspandire a lupului cenusiu este in principal nordul Americii, doar in cateva state din aceasta zona existand o populatie de lupi destul de mare pentru a nu fi pe cale de disparitie. Haita este formata din 2 pana la 15 lupi, condusa de masculul cel mai puternic, iar membrii grupului sunt in principal familia si “rudele” cele mai apropiate.
Comunicarea este foarte importanta, lupul folosindu-si cunoscutul si infricosatorul urlet pentru a-si chema puii, pentru a aduna haita “la masa” sau pentru a avertiza alte haite asupra unui posibil pericol. Din cauza omului (principalul dusman al lupului), a bolilor si a foametei, aceste animale nu traiesc in salbaticie mai mult de 10 ani.

Pe acelasi continent, dar in sudul Americii de Nord, traieste lupul mexican (Canis lupus baileyi), ajuns pe aceste meleaguri dupa ce a fost practic “gonit” de vanatorii din statele sudice ale S.U.A., ultimul exemplar fiind impuscat in 1970. De aceea, in Mexic exista o lege care interzice vanatoarea lupilor, pedeapsa pentru omorarea lor fiind patru luni de inchisoare. In prezent, singurii lupi care mai traiesc in mediul lor natural provin din centrele speciale de crestere, de unde, cand ating varsta maturitatii (intre 1 si 2 ani) sunt readusi inapoi in liberatate, sub supraveghe-rea atenta a zoologilor. Lupul mexican este cea mai mica rasa dintre speciile cu blana gri (maxim 1,5 metri lungime), iar hrana lor consta din antilope, iepuri sau alte rozatoare.
Una dintre rasele cele mai interesante din punctul de vedere al zonei in care traieste este lupul etiopian, deseori vazut in campiile cu vegetatie ierboasa sau in muntii cu altitudini de pana la 4300 de metri din sudul acestei tari africane. De asemenea, in Etiopia exista si un mare parc national, situat in muntii Bale, unde traiesc singurii 600 de lupi etiopieni din lume; numarul celor care inca mai exista in salbaticie nu depaseste o mie de exemplare. Avand o coada de 33 cm si o greutate de 15 - 18 kg, lupul etiopian se hraneste cu mamifere mici, in special cartite, iepuri sau soareci de camp, adultii mestecand mancarea inainte de a o da puilor. Ca majoritatea lupilor din lume, si cel etiopian este pe cale de disparitie, fiind animal ocrotit prin lege.
Singur pe un teritoriu foarte intins, lupul polar sau arctic este rasa care traieste in cele mai grele conditii: la temperaturi cu mult sub zero grade, cinci luni de intuneric pe an si multe saptamani fara hrana. De aceea, lupii polari nu sunt deloc “mofturosi” la mancare, vanand orice animal pe care-l prind, hranindu-se inclusiv cu oasele, pielea sau blana vietatii respective. Desi traiesc in zona arctica, blana lor nu este alba, putand varia de la rosu, alb sau gri pana la negru. Liberi pe un teren vast si departe de armele oamenilor, totusi lupii arctici nu traiesc, in medie, mai mult de 7 ani. In captivitate au sanse mai mari, reusindu-se performante de viata de pana la 17 ani.
Lupul roscat (Canis rufus) nu este o rasa propriu-zisa, ci o incrucisare reusita intre lupul gri si coiot. Desi este considerat un animal recent aparut, exista totusi fosile care dovedesc prezenta pe pamant a lupului roscat inca de acum 750.000 de ani, fiind cea mai apropiata ruda a primelor specii de caini americani. Traieste in sud-estul Statelor Unite, preferand pentru culcus zonele nisipoase situate de-a lungul coastelor sau scorburile copacilor. Hrana sa consta in pasari, iepuri si rozatoare mici, rar existand doi sau trei lupi care isi unesc fortele pentru a ataca animale mari.
Am vorbit despre lupi albi, etiopieni, roscati, americani si am ajuns, in sfarsit, la fioroasele carnivore cu colti care traiesc si prin zonele noastre: lupii europeni. La fel ca si celelalte rase, si lupul cu blana sura din Europa este, in multe tari, pe cale de disparitie. Astfel, cele aproape 250 de exemplare din Italia sunt ocrotite de lege, la fel ca si in Norvegia, Suedia sau Marea Britanie, tara in care ultimul lup salbatic a murit in 1743! De asemenea, in Spania si Portugalia exista - din 1985 - o organizatie numita “Grupo Lobo”, care are ca scop protectia lupilor in Peninsula Iberica.
Lupul romanesc a fost si este in atentia multor cercetatori din lumea intreaga. Mai mult de atat, din 1994, Fondul Mondial pentru Natura desfasoara un amplu program pentru salvarea lupilor din muntii Piatra Craiului, printre singurii care traiesc in vecinatatea omului. Zona in care “copiii noptii” - cum ii numea Dracula in romanul cu acelasi nume - vin cel mai des in contact cu omul este Brasovul, unde lupii coboara pana la pubelele de gunoi din preajma blocurilor, pentru a cauta hrana.
Din acest motiv, organizatia mai sus amintita a incercat sa le explice oamenilor ca lupul nu ataca oamenii decat in cazuri foarte rare, apropierea animalului de locuinte fiind mai mult o posibila “atractie turistica” decat un pericol pentru viata omului.

Despre Lupi

Despre lupi

Inteligent, inventiv si adaptabil, lupul este probabil specia cea mai rãspânditã dintre mamiferele care trãiesc în prezent. Pe vremuri, lupul era prezent în întreaga emisferã nordicã, adaptându-se cu succes la cele mai diferite conditii de trai. Pentru a se descurca în aceste conditii divese, lupul a fost nevoit sã învete sã vâneze cele mai diferite vietãti, fie insecte, rozãtoare, sau animale mai mari, cum este elanul, bizonul sau boul moscat. Este un vânãtor foarte talentat, însã modul lui de trai are un impediment major: este concurent direct al omului, si pe majoritatea zonei lui de rãspândire a pierdut în aceastã luptã inegalã.

Lupul rosu, care pe vremuri popula regiunea sud-esticã a Statelor Unite, azi este foarte rar; exemplarele care trãiau în sãlbãticie poate chiar au dispãrut complet. Lupul este rãspândit în Canada, Alaska, Europa de Est, Peninsula Scandinavã, Rusia, Orientul Apropiat, Asia Centralã si Siberia, dar densitatea lor este în general redusã pe aceste arii. Lupul are mai multe subspecii distincte, cum este lupul polar, lupul de pãdure nord-american, lupul de stepã din deserturile Asiei Centrale si lupul comun, care trãieste si astãzi în muntii si pãdurile est-europene si ale peninsulei scandinave. Lupul de pustiu este mai zvelt si mai deschis la culoare decât lupul european si nord-american, iar lupii polari din tundrele nordice sunt mai mari, având blana albã si mai groasã. O haitã de lupi este de fapt o familie mai mare, care rareori numãrã peste 20 exemplare. Majoritatea haitelor sunt formate dintr-un numãr sase-opt indivizi dezvoltati, conducãtorii lor fiind perechea dominantã - masculul si femela alfa, dupã cum le denumesc specialistii în domeniu. În mod normal în haitã numai acestia pot avea urmasi. În haitele mai mici, restul exemplarelor dezvoltate sunt puii din anul anterior ai perechii dominante, care încã nu posedã teritoriu propriu. Lupii sunt animale deosebit de sociale, dar comportamentul în societatea lor este influentat nu numai de instinctul de cooperare, ci si de pozitia ocupatã în ierarhia interioarã. În vârful ierarhiei este perechea alfa - masculul este putin mai dominant -, iar restul indivizilor se conformeazã întotdeauna vointei lor. Dacã piere unul din perechea alfa, locul acestuia este luat de un alt individ din haitã. În aceste situatii are loc o competitie pentru ocuparea pozitiei de lider, dar o luptã adevãratã are loc rar deoarece ar însemna rãnirea unor indivizi importanti în vânãtoare. Din aceastã cauzã luptele sunt strict simbolice. Într-o oarecare mãsurã fiecare individ îsi cunoaste propria pozitie în ierarhia haitei.
Ori de câte ori se reîntîruneste haita, are loc repetarea ritualelor de prestigiu, partial pentru confirmarea pozitiilor si partial pentru verificarea validitãtii acestora. Uneori are loc o reorganizare, adicã un exemplar dominant se trezeste într-o pozitie inferioarã. Aceste exemplare retrogradate îsi aleg adesea calea independentei.

Teritoriul
Lupii tineri de la baza scãrii ierarhice nu au mult de pierdut. Cu timpul pãrãsesc haita si încearcã sã-si gãseascã o pereche si sã-si întemeieze propria haitã. Acesti "lupi singuratici" sunt uneori nevoiti sã facã cãlãtorii foarte lungi.
Lupul singuratic este foarte atent. Încearcã sã ocoleascã teritoriile haitelor strãine si sã nu facã gãlãgie, deoarece o poate pãti usor dacã întâlneste o altã haitã. Cu toate cã în interiorul haitei luptele sângeroase sunt foarte rare, în lupta pentru eliminarea intrusilor, haita atacã necrutãtor. Dacã lupul singuratic reuseste sã evite contactul cu propria specie, poate ajunge usor pe un teritoriu populat de oameni, unde eventual omoarã o oaie si va fi pânã la urmã împuscat. Toamna si iarna, haita duce o viatã nomadã pe un teritoriu mai mare decât zona de resedintã. Pe teritoriile unde existã animale de pradã din belsug, habitatele sunt mai mici si bine demarcate (circa 100 km²). Dacã prada este rarã, atunci acest teritoriu este de cel putin zece ori mai mare. Lupii de tundre, din teritoriile nordice, care vâneazã reni, urmãresc migrarea animalelor de pradã pe parcursul anului. De multe ori turmele de reni strãbat împreunã cu haitele de lupi teritorii imense. În Alska s-a urmãrit o astfel de haitã care a parcurs 1100 km în sase sãptãmâni, cutreierând circa 13000 km².

Marcarea prin secretii mirositoare
Bineînteles, haita nu poate declara un astfel de teritoriu imens proprietate privatã, dar zonele de resedintã mici, se considerã teritorii proprii. Membrii haitei marcheazã teritoriul prin secretii mirositoare - exact cum procedeazã câinii la primul stâlp electric întâlnit. Aceste semne avertizeazã lupii din vecinãtate cã pãtrunderea în teritoriul marcat "este interzisã".
Marcarea prin mirosuri este principalul mijloc de comunicare între lupi. Un alt mijloc de comunicare este urletul. Luptele dintre haite nu au un final fericit, de aceea fiecare haitã îsi semnaleazã cu precautie prezenta de la distantã prin urlet. La început urlã numai unul, apoi încep si tovarãsii lui, parcã urletul ar fi o plãcere. Lupii din haitã, care se aventureazã singuri prin pãdure, urlã pentru a tine legãtura cu ceilalti. Când o haitã începe sã urle, de obicei toate haitele din zonã încep sã urle între ele, realizând un concert înfiorãtor. Dacã o haitã este micã, înseamnã cã este vulnerabilã, este deci mai bine pentru ea sã se retragã în liniste. Din considerente similare, nici lupii singuratici nu urlã niciodatã. Tãcerea poate avea si un alt motiv; de exemplu atunci când o haitã vrea sã ocupe un teritoriu vecin, rãmâne în liniste pentru a putea surprinde haita vecinã.

Reproducerea
La sfârsitul primãverii comportamentul lupilor din haitã se schimbã. Migrarea pe întreg teritoriul habitatului este înlocuitã cu vânãtoarea scurtã, având punctul de plecare tabãra.
Alegerea acestui loc este privilegiul femelei gestante. Aceasta este de obicei femela cu rangul cel mai înalt, perechea mascului conducãtor din haitã (la lupi perechea rãmâne de obicei împreunã pânã la moarte). Dupã o perioadã de gestatie de sapte sãptãmâni se nasc patru-sapte pui neputinciosi, orbi. În urmãtoarele trei sãptãmâni, femela nu iese aproape deloc din vizuinã. Perechea ei face rost de hrana necesarã, ajutat de ceilati indivizi din haitã, care participã atât la hrãnirea femelei cât si a puilor. Acestia acceptã si îngrijirea puilor, când lupoaica este la vânãtoare. Dupã douã-trei luni, puii ies deja împreunã cu haita. Nu mai au nevoie de vizuinã, dar rãmân cu pãrintii încã multi ani. În acest timp învatã cum, unde si ce sã vâneze, iar în final pãrãsesc haita si încearcã sã întemeieze o haitã proprie.

Vânãtoarea
Lupul nu este pretentios; mãnâncã orice poate prinde si imobiliza. Vara, meniul lui este compus dintr-o sumedenie de ciudãtenii - pãsãri, broscute, gândaci si uneori chiar licheni si fructe. Mãnâncã si lesuri, fapt ce a contribuit la formarea imaginii lor proaste în ochii oamenilor, deoarece în trecut, asemãnãtor cu hoitarii, mâncau carnea de pe cadavrele omenesti. Aceste surse de hranã sunt întotdeauna binevenite la lupi, dar dacã tot este nevoie sã vâneze, acestia aleg întotdeauna prada cea mai mare pe care o pot captura, astfel fãcând cât mai rentabilã energia consumatã în vânãtoare. Pentru lupul singuratic, prada cea mai convenabilã este puiul sau cãprioara tânãrã sau un miel, dar dacã o haitã întreagã vâneazã, atunci cu cât prada este mai mare cu atât câstigul haitei este mai mare.
Lupii care vâneazã în haitã pot captura un elan matur de 500 kg sau chiar mai mult, de zece ori mai mare decât un lup bine dezvoltat. Pentru capturarea unei astfel de prãzi este nevoie de multã fortã, dârzenie si o conlucrare foarte bunã în echipã.
În timpul vânãtorii, lupii se ghideazã mai ales dupã miros. Când haita miroase ceva, lupii se opresc, îsi întorc capul în directia din care simt mirosul, si-si miscã entuziasmati coada, savurând mirosul prãzsii. Cum procedeazã dupã aceasta, depinde de conditiile teritoriale. Într-un spatiu deschis haita atacã instantaneu. În pãduri au sanse mai bune de a se apropia cât mai mult de pradã, cu atât mai mult dacã urmãresc mirosul acesteia, având vântul din fatã.
Dacã prada este singuraticã, sansele sunt bune pentru a o prinde, dar în majoritatea cazurilor aceasta simte pericolul si se apãrã. Dacã are dimensiuni mari, atunci se opreste pe loc si dã din copite, iar lupii se retrag probabil pentru a cãuta o pradã mai micã, mai usor de capturat. Dacã prada o ia la fugã, lupii se lanseazã în urmãrirea ei, dar dacã distanta nu scade repede, renuntã pentru a nu consuma prea multã energie.

Selectia naturalã
Animalele dezvoltate, puternice si sãnãtoase nu au motiv sã se teamã de lupi, însã cele tinere, bãtrâne, schiope sau bolnave sunt alese ca tintã, fiind usor de capturat. Acest lucru iese în evidentã atunci când haita atacã o turmã de reni sau de boi moscati: tintesc exemplarele care rãmân în urmã si captureazã întotdeauna exemplarele cele mai slabe. Din acest considerent turma care este atacatã periodic de lupi este mai sãnãtoasã în ansamblu decât cea care se bucurã de o protectie totalã. Lupii, îndatã ce au fosrt detectati, încearcã sã sperie turma pentru a o fugãri, ca sã izoleze individul cel mai slab de retul turmei. Dacã nu reusesc, turma îsi strânge rândurile si împreunã se apãrã cu coarnele si copitele, lupii fiind neputinciosi în aceste conditii.

Lucrul în echipã
Cooperarea poate spori serios sansele lupilor. Douã sau trei exemplare din haitã se ascund, în timp ce restul fugãresc turma cãtre ele. Când fugãritii îsi dau seama cã au cãzut în capcanã, cei puternici pot abandona înspãimântati pe cei slabi. Unul dintre lupi prinde prada iar restul lupilor îi sar în ajutor si în îngrãmãdeala de copite si picioare tintuiesc victima la pãmânt. Din pradã au parte si cei de la baza ierarhiei, dar se mãnâncã în ordinea strict ierarhicã si dacã mai rãmâne atunci o îngroapã sau pur si simplu o lasã acolo. Apoi se spalã într-un pârâu apropiat, dorm putin si se întorc pentru a continua ospãtul. Pentru femelele care alãpteazã si pentru pui aduc hranã în fãlci sau în stomac.
Un lup poate consuma pânã la 10 kg de carne deodatã. Oasele sunt curãtate si de cele mai mici fâsii de carne, iar animalele cele mai mici sunt mãncate în întregime. Deoarece 90% din hãituiri se lasã cu esec, lupii pot rãbda de foame mai multe zile la rând. Succesele în vânãtoare trebuie folosite cu eficientã maximã pentru a putea supravietui.

Despre Moarte

Moartea este un fenomen care a ridicat multe semne de întrebare tuturor civilizaţiilor. Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au încercat să afle ceea ce se petrece după moarte.

Egiptul Antic

În mitologia egipteană, există viaţă după moarte, dar aceasta este condiţionată doar de reunirea după deces a celor trei elemente esenţiale fiinţei umane. Aceste elemente sunt corpul, ba-ul (sufletul) şi ka-ul (vitalitatea). Conform legendei, zeul berbec Khnum modelează fiecare om înainte de naştere, pe roata lui de olar. El acordă fiecăruia trup, energie vitală (ka) şi suflet (ba). Ba-ul şi ka-ul sunt invizibile în timpul vieţii şi formează cu trupul un tot. După moarte însă, sufletul (ba-ul) îşi ia zborul, având înfăţişarea unei păsări cu cap de om. Vitalitatea (ka-ul) se materializează în două braţe ce se ridică deasupra capului, ca o scufie pe statuia mortului. Corpul, în condiţii normale se descompune. Dacă este lăsat ca acest fenomen să se întâmple, omul nu va mai beneficia de viaţă după moarte, deoarece nu mai deţine cele trei elemente esenţiale ale fiinţei. De aceea, pentru a păstra trupul, egiptenii au dezvoltat tehnica îmbălsămării mumiilor, pe care conform legendei, a folosit-o pentru prima oară Anubis pentru Osiris. Astfel, după moarte, regii, reginele, oamenii bogaţi, vizirii beneficiază de îmbălsămare, singura tehnică de a înfrunta moartea. Ei sunt îmbălsămaţi şi înfăşuraţi cu fâşii de pânză sub care se pun amulete pe care sunt scrise rugăciuni, formule magice, etc. Sunt aşezaţi în sarcofage de lemn sau din metale preţioase, cu sculpturi şi picturi, iar împreună cu ei este aşezată o parte din averea lor pe care o vor duce pe tărâmul celălalt. Sarcofagele sunt aşezate în morminte specific egiptene, cum ar fi piramidele, simboluri ale perfecţiunii şi ale înălţării înspre cer. De aceste piramide benficiau doar marii regi, cele mai mari construcţii de acest tip fiind cele ale faraonilor Keops, Kefren şi Mikerinos. Mortul nu rămâne în mormântul său. Zeiţa Isis sau zeul Anubis i se înfăţişează şi îl conduce înspre lumea morţilor. Mortul se urcă în barca lui Atum (Ra) şi este dus la Osiris pentru a fi judecat. Zeiţa Maat este cea care păzeşte balanţa sufletelor, în care este cântărită inima mortului. Pe un talger al balanţei se punea inima mortului, iar pe celălalt era pusă pana fermecată a zeiţei Maat, pană care nu minţea niciodată. Pentru vechii egipteni, inima era lăcaşul inteligenţei. Dacă inima era grea, însemna că ea era plină de păcate, şi era înghiţită de un monstru cu cap de crocodil, coamă de leu şi corp de hipopotam. Astfel, pentru mort, nu mai putea exista viaţă eternă. Dacă balanţa rămâne în echilibru, înseamnă că inima nu a păcătuit foarte mult, de aceea Osiris acceptă să ofere viaţă veşnică mortului. Thot notează toate hotărârile acestui zeu pe tăbliţele lui, după care mortul poate să trăiască veşnic alături de Osiris.

Orientul Mijlociu

În Orientul Mijlociu exista credinţa că morţii sunt încă vii, moartea însemnând doar o separare a sufletului de trup. Concepţia aceasta nu este prezentă însă şi în epopeea lui Ghilgameş, unde eroul principal plânge după moartea lui Enkidu, prietenul său. În mitologia persană, după moarte omul se divide în trup şi suflet. Trupul este considerat după moarte impur, este văzut ca o parte materială a fiinţei umane, de care nu mai este nevoie după moarte. Vechii perşi nu îşi îngropau morţii şi nici nu îi incinerau, deoarece pentru ei focul şi pământul erau elemente sacre şi nu trebuiau pângărite de trupul defunctului. De aceea, morţii erau duşi în aşa-zisele "turnuri ale tăcerii". Soarta sufletului uman era hotărâtă de faptele făcute în timpul vieţii. Oamenii răi sunt sfâşiaţi în întregime de demoni, conform profeţiilor lui Zarathustra. Se spune că demonul Vizareşa se arată în zorii celei de-a treia nopţi şi duce sufletul legat al omului rău la demoni. Sufletele celor drepţi sunt duse de Vohu Manah într-o lume lipsită de pericole, în Paradis, loc unde se ajunge numai prin trecera podului Chinvat, păzit de Raşnaw. Sufletul omului va ajunge astfel să trăiască alături de Ahura Mazda şi de zeii Amesha Spentas, în Casa Cântecului.

Religia islamică

În Coran se spune că "fiecare suflet va gusta moartea" şi că fuga de moarte este inutilă. Musulmanii cred că moartea vine ca o amorţeală ("sakra"), pe care nu o poţi învinge. Odată ce un om este mort şi îngropat, perioada până la înviere i se va părea scurtă. Înaintea morţii, este necesar ca o rudă sau un prieten să stea de veghe la creştetul muribundului şi să îi repete: "Nu există alt zeu în afară de Allah", până când muribundul va începe să repete aceste cuvinte. Motivul acestui ritual este că, atunci când mortul este îngropat, va fi vizitat de doi mesageri ai lui Allah, cu chipuri înspăimântătoare, Nakir şi Munkar, care îl vor întreba cine este zeul lui. Mortul va trebui să răspundă "Nu există alt zeu în afară de Allah" pentru a fi lăsat în pace până la înviere. Ca şi la persani, moartea înseamnă o despărţire a sufletului de trup. Se spune că atunci când un om este pe moarte el îl vede pe Azrial, îngerul morţii, care îi trage sufletul afară din trup, prin gură, fără greutate şi fără durere, dat fiind că sufletul bun este pregătit pentru acest fenomen. Azrial va da sufletul omului altor doi îngeri albi, care îl vor duce în primul cer, cea mai joasă regiune a cerurilor. Sufletul va parcurge succesiv cele şapte ceruri, ajungând apoi alături de Allah.

Religia budistă

Religia budistă susţine faptul că omul este captiv unui ciclu infinit moarte-renaştere în funcţie de karma acumulată în timpul vieţii. Aşadar, pentru budişti există mai multe vieţi, iar moartea nu este decât o etapă de trecere între ele. Faptele bune sau rele săvârşite de ei într-o viaţă anterioară, constituie karma ce se oglindeşte în starea materială şi virtuţile vieţii actuale. Budiştii cred în reîncarnare, cred că trupul nu constituie decât vasul în care se dezvoltă sămânţa sufletului. În filosofia indiană ciclul nesfârşit viaţă-moarte poartă numele "samsara".

Dacii

Conform lui Herodot, părintele istoriei, geto-dacii se credeau nemuritori. Pentru ei moartea nu era decât o cale de a merge la zeul lor suprem Zamolxes, zeu subpământean al vegetaţiei şi al fertilităţii. De aceea, moartea unui dac însemna pentru ei un prilej de bucurie, o sărbătoare. Dacii practică incineraţia pentru morţii lor. Peste mormintele nobililor tarabostes şi ale căpeteniilor se ridicau uneori tumuli. Moartea era pentru daci şi un mod de comunicare cu zeul lor. Ei sacrificau la fiecare cinci ani un tânăr geto-dac, după cum spune Herodot. Acesta avea rolul de a fi solul oamenilor către Zamolxes, lui încredinţându-i-se înaintea ritualului de sacrificiu cererile, rugăminţile, problemele celorlalţi.

Galii şi celţii

Nici poporul galilor nu se temea de moarte. Diodor din Sicilia spune în lucrarea sa "Biblioteca Istorică": "Ei nu se feresc de moarte. S-a înrădăcinat la ei credinţa pe care o avea Pitagora despre nemurirea sufletului omenesc care, după un număr anumit de ani, ar intra într-un alt trup şi ar începe o nouă viaţă." Ca şi dacii, galii sacrifică bărbaţi când vor să afle răspunsuri la întrebări privitoare la evenimente din viitor. Îi înfig sabia în piept, deasupra diafragmei, celui destinat sacrificiului şi prorocesc ce se va întâmpla după modul în care cade victima. Druizii aveau, de asemenea, o doctrină completă în ceea ce priveşte nemurirea, aveau o morală, o viziune generală despre lume, o mitologie, ştiau rituale şi rituri funerare adecvate. Ei considerau că moartea nu este decât o strămutare şi ca viaţa continuă prin intermediul reîncarnărilor. Celţii credeau, la fel ca galii în reîncarnare. Ei considerau că din fiecare viaţă trăită de un om se învaţă câte ceva, iar în urma unei succesiuni de vieţi, sufletul atinge cunoaşterea supremă şi se întoarce la divinitate. În timpul morţii, sufletele işi petrec timpul aprofundând lecţiile învăţate în vieţile lor şi aşteaptă o următoarea viaţă în care să înveţe noi lecţii. Celţii aveau chiar o sărbătoare în care comemorau morţii. Ea avea loc la data de 1 noiembrie, prima zi a anului celtic şi îi era dedicată lui Samhain, zeul morţilor. Se credea că în acea zi, sufletele celor morţi se întorc printre cei vii, odată cu venirea serii. Ritualurile celtice de atunci includeau costumarea participanţilor şi sacrificarea animalelor prin ardere. Din această sărbătoare a evoluat mai târziu Halloween-ul.

Popoarele germanice şi scandinave

În mitologia nordică, moartea era văzută ca un eveniment tragic, prin care omul se desparte pentru totdeauna de Midgard, lumea celor vii. Zeii nordici, spre deosebire de zeii altor mitologii nu erau nemuritori, ci îşi câştigau această atribuţie mâncând merele fermecate ale Idunnei. Aceste mere le ofereau tinereţe veşnică, dar nu îi făceau invincibili. Lumea morţilor nu era unitară pentru nordici aşa cum era la daci sau la celţi. Exista un tărâm în ceruri, un loc edenic pentru cei care mureau vitejeşte în lupte, de aceea nordicii urmăreau să aibă o moarte eroică. Acest loc se numea Valhalla, iar morţii erau escortaţi până aici de walkirii. Un alt tărâm era condus de zeiţa Hel, se numea Helheim şi era destinat celor răpuşi de boală sau de bătrâneţe. Mai exista un tărâm pentru cei înecaţi, era guvernat de zeiţa Ran şi se afla pe fundul oceanului.

Grecii antici
Hades, zeul grec al lumii morţilor pe tronul său, reprezentat pe o vază din secolul al IV-lea î.Hr.
Hades, zeul grec al lumii morţilor pe tronul său, reprezentat pe o vază din secolul al IV-lea î.Hr.

Dacă în multe culturi şi mitologii găsim o divizare a lumii în două, Paradis şi Iad, în mitologia greacă, tărâmul morţilor este unul singur, condus de zeul Hades. Era un tărâm subpământean străbătut de cinci râuri: Acheron, râul tristeţii, Cocytus, râul lamentării, Lethe, râul uitării, Phlegethon, râul focului şi Styx, râul urii. Grecii aveau aşadar o percepţie pesimistă asupra morţii. În unele legende tărâmul morţilor se divide şi apar structuri separate ca Tartar-ul, tărâmul damnaţilor şi Câmpiile Elizee, tărâmul eroilor. Lumea morţilor era bine delimitată de lumea celor vii, pătrunderea unui om viu pe tărâmul lui Hades fiind aproape imposibilă. Acest lucru s-a realizat însă, de câteva ori prin intermediul lui Heracles, dar şi al lui Orfeu. Lumea morţilor era despărţită de cealaltă lume prin râul Styx, legătura fiind făcută printr-o barcă condusă de Charon. Grecii îngropau câteva monede împreună cu defunctul pentru a avea cu ce să îl plătească pe Charon, altfel mortul rămânea un an întreg pe mal. Câinele cu trei capete, Cerber, eriniile, spirite feminine ale răzbunării, kerele entităţi ale morţii şi ale distrugerii realizau apărarea ţinutului morţilor de intruşi. Zeul grec al morţii era Thanatos, era fratele lui Hipnos şi apărea deseori înaripat. El aparţinea generaţiei preolimpiene şi nu ţinea seama de puterile celorlalţi zei, ci îndeplinea totul după bunul plac.

Literatura elenilor nu oferă o imagine unitară a lumii de apoi. Deşi ideea existenţei sufletului sau a unei individualităţi după moarte era străină credinţelor grecilor, mişcări influenţate de traci, egipteni sau orientali cum au fost orfismul, pitagorismul şi cultul zeităţilor Demetra şi Dionis s-au bazat pe aceste concepţii, necunoscute de pildă lui Homer. Astfel, în cel de-al XI-lea cânt al Odiseei, sufletele morţilor invocate de Odiseu nu au o conştiinţă proprie, ci îşi dobândesc o anumită individualitate doar prin sângele animalelor sacrificate şi prin interpretările lui Teiresias. Pe de altă parte, Eschil în Choeforele sau Sofocle în Electra presupun că sufletele celor morţi pot fi imbunate de sacrificii, respectiv pedepsite de batjocura exercitată de cei vii. Şi sufletul lui Darius pare a duce în Perşii lui Eschil o existenţă după moarte, căci află de înfrângerea oştirilor lui Xerxes. Presocraticul Empedocle a susţinut chiar o teorie a metempsihozei (fragmentele 115, 117, 146-7 în: Hermann Diels/Walther Kranz (îngrijitori de ediţie): Die Fragmente der Vorsokratiker, vol. I, Berlin 1951).

Teoria lui Platon despre moarte

Filosoful grec Platon susţinea, probabil influenţat de orfism, că sufletul deţine imortalitate. Drept pedeapsă pentru nelegiuirea primordială, sufletul este închis în corp ca într-un mormânt. Astfel, existenţa întrupată, ceea ce noi numim viaţă însemna pentru Platon moarte. Moartea era începutul vieţii adevărate, dar această viaţă nu era începută decât după judecarea greşelilor săvârşite înaintea părăsirii corpului. După o perioadă de timp sufletul se reîncarnează. La fel ca în scrierea indiană "Upanişad", se susţine astfel că sufletul este indestructibil, dar este condamnat să migreze până la o eliberare finală

Etruscii

În mitologia etruscă, viaţa omenească se desfăşoară în douăsprezece homeomade; după cea de-a douăsprezecea, oamenii îşi părăsesc propriul spirit, iar zeii nu le mai trimit nici un semn. Credinţele etrusce despre moarte nu au fost încă pe deplin clarificate. Din secolul al IV-lea, picturile tombale înfăţişează un Infern inspirat din mitologia greacă, dar destul de diferit faţă de acesta. Mortul călătoreşte pe lumea cealaltă pe un cal sau într-un car şi este primit de un grup de bărbaţi, probabil strămoşi ai lui. Eita, zeu identificat cu Hades şi Phersipnai, zeiţă asemănătoare Persephonei, prezidează un ospăţ în cinstea mortului. Alte picturi etrusce înfăţişează o întreagă demonologie, diferită de cea greacă. Etruscii au un personaj numit Charon, la fel ca grecii, dar care are o înfăţişare originală. El are urechile asemeni unui cal, nas încovoiat de pasăre prădătoare, dinţi şi buze înfiorătoare, gata să sfâşie victimele. El ucide oamenii şi îi conduce în Infern. Cu toate acestea, lumea morţilor la etrusci este bogată în plăceri.

Slavii

Slavii antici, păgâni, credeau că lumea lor era un copac uriaş, crengile reprezentând Paradisul, lumea zeilor, iar rădăcinile fiind lumea morţilor. În timp ce zeul Perun, guverna sub forma unui şoim lumea divină, zeul Veles, înfăţişat ca un şarpe se încolăcea în jurul rădăcinilor, păzind tărâmul celor morţi. Pentru slavi, acest tărâm nu era unul respingător, ci dimpotrivă era pitoresc şi armonios, după cum reiese din basmele slavone. Era un tărâm format din coline verzi unde trăiau multe creaturi fabuloase şi unde sufletele celor morţi păzeau turmele de vite ale lui Veles. În unele legende lumea cealaltă era peste ocean, iar acolo se credea că migrau păsările iarna. În acest caz, această lume se numea Virey sau Iriy. În fiecare an, zeul vegetaţiei, Jarilo îşi petrecea iarna acolo, întorcându-se primăvara. Uneori Veles trimitea pe pământ unele spirite ale morţilor ca mesageri. Festivalele în onoarea lor erau ţinute iarna, la sfârşitul anului şi se numeau "Velja noc", adică "Marea Noapte". Tineri numiţi "koledari" sau "vucari" se costumau în acele zile în haine lungi din lână de oaie şi purtau măşti groteşti, apoi colindau prin sate în grupuri scoţând sunete ciudate.

Aztecii

In mitologia aztecă, moartea, violenţa, sacrificiul sunt acceptate, recunoscute, necesare cererii divinităţilor. Moartea face parte din spiritualitatea poporului aztec, ea este inclusă în zodiac, alături de celelalte semne zodiacale. La azteci, ceremoniile de înmormântare sunt legate de credinţe ancestrale, fiind deosebit de complexe şi fastuoase. Ordonarea „vieţii de dincolo” se făcea respectându-se, în primul rând, categoria socială, condiţia materială a defunctului. Războinicii, bărbaţii morţi în lupte sau războaie, cei sacrificaţi în cadrul ceremoniilor religioase erau consideraţi privilegiaţi. Şi bătrânii care făcuseră parte din organizaţia care rezolva treburile obşteşti aveau parte de înmormântări fastuoase. Riturile funerare cuprindeau şi practica de a pune în mormânt obiecte de uz, pentru a-i folosi celui plecat într-o altă lume. Cei care mureau înecaţi şi femeile care mureau în urma naşterii erau înhumaţi. Incinerarea era mai răspândită şi efectuată cu mult fast. În funcţie de condiţia socială, defunctul era îmbrăcat cu veşminte bogat împodobite. Persoana decedată era aşezată în poziţie ghemuită, iar pe faţă i se punea o mască antropomorfă din jad sau piatră, pentru ca sufletul să nu iasă prin gura mortului. Cei bătrâni care făceau parte din comunitate supravegheau arderea, iar cenuşa era adunată într-o urnă şi îngropată în casa defunctului. Urnele cu rămăşiţele pământeşti ale persoanelor importante erau depuse în temple. Aztecii cunoşteau şi o metodă de îmbălsămare şi de mumificare.

Mitologia românească

Crestinarea timpurie in epoca de formare a poporului roman a impiedicat formarea unei mitologii unitare, aceste credinte vechi transformandu-se in superstitii de obicei asociate raului, sau devin sfinti, in unele cazuri. În mitologia românească, viaţa omului parcurge trei etape importante: naşterea, nunta şi înmormântarea (moartea). După moarte, sufletul se desparte de trup şi se integrează cosmosului, se uneşte cu natura formând cu aceasta un întreg. Această idee porneşte de la nişte concepţii păgâne străvechi, care probabil îşi au originea în mitologia traco-dacă. Astfel viaţa de după moarte nu este decât o continuare a celei terestre, sufletul omului fiind aproape de spaţiul în care a vieţuit, idee dezvoltată şi în balada "Mioriţa". Cu toate că moartea nu reprezintă un sfârşit al sufletului, al fiinţei, ci o continuare sub alte forme a existenţei acestuia, moartea este văzută ca un eveniment tragic. Omul se desparte de ceea ce îi era familiar, devine altceva, nu mai este alături de cei dragi. Moartea este acceptată în concepţia românească ca o condiţie umană de care nimeni nu poate scăpa. Tragismul morţii este amplificat dacă viaţa mortului nu a parcurs a doua etapă a vieţii, nunta, ca în cazul morţilor tinerilor nelumiţi, adică necăsătoriţi. Aceştia nu şi-au încheiat ciclul vieţii, deci nu îşi vor regăsi liniştea veşnică după moarte ci se vor chinui sub forma unor strigoi. La fel se întâmplă şi cu pruncii care mor şi devin moroi pentru a-şi bântui mamele. În cazul tinerilor nelumiţi există un ceremonial în timpul înmormântării, în care se celebrează nunta cu natura şi cu moartea, în încercarea de a conferi linişte veşnică mortului. Iată ce spune Dimitrie Cantemir în a sa Descriptio Moldaviæ cu privire la credinţa românilor despre moarte: „aproape tot norodul de rând crede că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăşte ziua morţii; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război...” De aceea, de cele mai multe ori, se vârau în primejdii nebuneşte. Aceeaşi credinţă se întâlneşte şi la popoarele scandinave: divinitatea supremă a fixat de la început linia vieţii fiecărui om. Chiar de s-ar ascunde în gaură de şarpe, acela nu ar câştiga nici o clipă în plus. Soarta fiind fixă, frica nu aduce nici un fel de câştig personal.

Religia Crestina

In tradiţia biblică, primul om, Adam era la început nemuritor, dar a primit moartea drept pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a căzut în ispită. Adam a trebuit să se întoarcă în pământ, adică în materia din care a fost creat ("Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" -- Facerea 3:19). Moartea nu este considerată în Vechiul Testament un sfârşit, ci exista posibilitatea invierii, si este asociata cu "somnul" (Iov -- 3:13), ceea ce implică o trezire la Judecata de Apoi. În Noul Testament nu apare o nouă filosofie despre moarte. Aici se menţionează clar că sufletul(omul)poate fi nemuritor, mesajul Noului Testament fiind că Iisus Hristos a învins moartea. Prin stăpânirea morţii, diavolul avea toţi oamenii în puterea sa, dar Iisus, jertfindu-se pentru muritori, i-a eliberat. În Biblie se spune că "cei care cred în Fiul lui Dumnezeu nu vor muri, ci vor avea viaţă veşnică" (Ioan 3:16). În religia creştină există două finalitati unde merg oamenii: Raiul (Paradisul sau Edenul), unde merg doar cei drepţi la inviere,rascumparati prin sangele lui Iisus Hristos şi moartea definitiva fara speranta invierii. Unele culte cred in existenta Iadului (Infernului) unde merg păcătoşii pentru chinuri vesnice. Soarta omului este stabilită după judecata facuta de Fiul, dupa faptele de fidelitate crestina care le-a facut cand era in viata. La catolici există Purgatoriul, un loc diferit de Rai şi Iad unde oamenii îşi pot ispăşi micile păcate după moarte. Nu exista o unanimitate universala a cea ce presupune credinta crestina datorita influentelor credintelor locale cu radacini precrestine.

Experienţele morţii clinice

Moartea clinică este un fenomen care apare la un pacient grav rănit şi constă în oprirea temporară a contracţiilor inimii şi a respiraţiei. Oamenii care au trecut prin această etapă, apoi au revenit la viaţă, datorită reînceperii activităţii organismului, au trăit o experienţă uluitoare, iar relatările lor despre moarte sunt asemănătoare cu cele descrise în "Cartea tibetană a morţilor". În 1975, Raymond Moody publică o carte despre experienţele a sute de oameni ce au trecut prin moarte clinică, care din punct de vedere medical nu este considerată moarte propriu-zisă. Primul stadiu pe care îl parcurg aceste persoane este asemănător cu cel de părăsire a corpului, este sentimentul unei plutiri în afara trupului. Omul vede adesea scene, evenimente întâmplări din viaţa personală, dar dintr-o perspectivă diferită, ca şi cum nu ar fi decât un simplu spectator. Senzaţia aceasta este însoţită de o stare deplină de calm. Acest prim stadiu pe care mulţi dintre cei care cred în posibilitatea vieţii după moarte îl citează ca un argument în sprijinul tezei lor, s-a demonstrat în ultimii ani ca având cauze naturale; astfel de stări au fost obţinute în laborator, fără ca măcar să fie nevoie de o aparatură sofisticată, aşa cum ne indică câteva ecouri din massmedia, ca acesta: Doctors create out-of-body sensations http://news.bbc.co.uk/2/hi/health/2266740.stm Wednesday, 18 September, 2002 După starea de percepţie extracorporală, unora dintre cei care trec prin moarte clinică şi care declară ca au avut în această perioadă anumite experienţe remarcabile, li se pare că trec printr-un tunel întunecat şi că simt o adiere de vânt. Psihologul american Susan Blackmore opinează că tunelul de lumină se datorează unei creşteri temporare a activităţii cortextului vizual (acea parte a scoarţei cerebrale care se ocupă cu interpretarea percepţiilor vizuale), în codiţiile în care lipsa de oxigen reduce inhibiţia fiziologică operată de unele celule asupra altora. Această activitate mai ridicată decât aceea normală a celulelor din cortexul vizual, produce efectul de tunel luminos, aşa cum s-a arătat în simulări, şi aşa cum se produce şi în alte situaţii în afară de aceea a hipoxiei, şi asta din cauză că cele mai multe celule sunt responsabile de zona centrală a câmpului vizual. La capătul tunelului, persoana respectivă vede figuri cunoscute ale prietenilor, ale rudelor, etc. De asemena în unele cazuri persoana vede o figură strălucitoare care este o parte importantă din credinţa religioasă a ei. Apare apoi senzaţia că vede grădini, flori, râuri, insule, lumini, după care individul îşi urmăreşte filmul vieţii, ce prezintă în special ocaziile pierdute de a face un bine sau de a ajuta. Este interesant de remarcat aici că există o oarecare interdependenţă între aceste declaraţii ale celor care au trăit o experienţă de moarte clinică şi mediul cultural şi religios din care aceştia provin. Mai mult chiar, se constată că detaliile declaraţiilor variază într-o cultură dată chiar, de la o epocă la alta. Astfel, putem din păcate concluziona că avem de-a face cu descrieri influenţate de credinţele celor care trăiesc astfel de experienţe. Această condiţionare culturală şi chiar temporală, care face ca într-o arie dominată de o anumită mitologie în ce priveşte moartea să existe descrieri înrudite, şi ca într-o aceeaşi cultură descrierile să varieze pe măsura ce realitatea tehnico-ştiinţifică a societăţii din care provine individul evoluează, nu poate fi explicată decât prin ideile preconcepute pe care indivizii le au în legătura cu moartea. Astfel, relatările din aria mitologiei iudeo-creştine, aveau relatări ce descriau imagini fixe acum unul sau două secole, în timp ce aceste relatări descriu azi în aceeaşi arie culturală adevărate "filmuleţe". (Vezi explicaţiile lui Douwe Draaisma de la Universitatea din Groningen, în articolul " How it feels to die " , al lui Mark Pilkington în The Guardian, din data de Joi 25 martie 2004 ( http://www.guardian.co.uk/life/farout/story/0,,1176799,00.html ). Persoana în cauză simte că nu mai există spaţiu şi timp, iar la întoarcerea la viaţă are un puternic sentiment de dezamăgire şi autoreproş. Cu toate că aceste relatări par fabuloase, ştiinţa a reuşit să explice o parte din ele. Datorită faptului că în momentul morţii, corpul suferă modificări fizice şi chimice ca scăderea tensiunii arteriale şi micşorarea cantităţii de oxigen care ajunge la creier, celulele nervoase ale creierului încetează să mai funcţioneze. Centrul văzului este primul afectat, iar imaginile sunt percepute tot mai greu. Aceasta duce la senzaţia perceperii unei lumini strălucitoare înconjurată de întuneric, percepţie care apare în memorie sub forma unui tunel.

Fantome,strigoi si stafii in epoca contemporana

Fantomele, strigoii şi stafiile sunt creaturi fictive, a căror existenţă nu este dovedită. Ele nu au corp şi se crede că sunt de fapt suflete ale oamenilor care au rămas, după moarte pe Pământ. Acest lucru s-a întâmplat ori datorită unei morţi brutale şi a setei de răzbunare, ori din cauză că nu au beneficiat de un ceremonial de înmormântare, deci nu li s-a oferit odihna veşnică. Aceste creaturi datează de mult timp. În multe mitologii ele erau văzute drept creaturi malefice, răzbunătoare, cu intenţii ticăloase. În mitologia japoneză, strigoii sunt violenţi, capabili de răzbunări fizice teribile asupra duşmanilor care au mai supravieţuit. Uneori, aceste creaturi nu sunt decât nişte suflete paşnice, tăcute, docile, ce pot fi uneori văzute. Poveştile cu case bântuite de fantome sunt elemente de bază în istoria acestor fiinţe supralumeşti. Se spune că în Marea Britanie, în special în Scoţia, există cele mai multe locuinţe bântuite, care atrag implicit mulţi turişti. În prezent, Societatea Britanică şi Americană pentru Cercetări Metapsihice investighează şi clasifică o mulţime de cazuri în care se zice că ar fi prezente fantome, încercând totodată să dea explicaţii logice şi ştiinţifice acestor întâmplări. O teorie elaborată pentru a explica unele cazuri de apariţii de fantome este cea care susţine că evenimentele dramatice cauzate de moartea unei persoane dragi, pot influenţa sensibilitatea şi emoţiile unei persoane făcând-o astfel să creadă că vede aceste fiinţe parnormale. Dacă existenţa fantomelor, a strigoilor şi a stafiilor ar fi dovedită atunci s-ar putea afla şi răspunsul vieţii de după moarte.

Legende despre moarte

Biruinţa asupra morţii şi nemurirea

În mitologie nemurirea însemna perfecţiune, însemna invincibilitate, însuşiri de care oamenii nu aveau parte, ci doar zeii. Cu toate acestea, omul va aspira spre nemurire în multe din legendele diferitelor mitologii.

* Basmul "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte" aparţine mitologiei româneşti, aspiraţia spre nemurire şi spre tinereţe veşnică constituind tema principală a acestei opere literare. Eroul principal al basmului era predestinat de la începutul vieţii să atingă pragul nemuririi, deoarece el nu acceptă să se nască decât atunci când tatăl său îi promite tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Făt-Frumos porneşte într-un lung şi istovitor drum către nemurire şi în urma depăşirii a numeroase obstacole o găseşte pe un tărâm fermecat guvernat de trei zâne. Însă fiind om el are slăbiciuni şi nu ascultă sfatul zânelor de a nu pleca în Valea Plângerii. Această faptă duce la pierderea nemuririi, dovedindu-se astfel că omul nu merită această atribuţie. Este interesant de observat discuţia dintre Făt-Frumos şi Moartea personificată, din finalul basmului. Moartea îi spune eroului "Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam." ceea ce ar însemna că o altă idee a basmului e că totul este efemer, că nimic nu durează veşnic, că până şi moartea are un sfârşit. Sunt strecurate aşadar în această operă populară şi cugetări ale poporului român în legătură cu moartea şi cu sfârşitul.
* În mitologia mesopotamică, Epopeea lui Ghilgameş prezintă o altă legendă în care idealul este echivalent cu nemurirea. După moartea prietenului său Enkidu, Ghilgameş este cuprins de spaima morţii şi vrea să devină nemuritor. În drumul său pentru găsirea buruienii nemuririi, Ghilgameş trece peste apa morţilor, o apă miraculoasă care ar fi ucis pe oricine ar fi atins. Astfel, eroul principal al epopeii înfrânge moartea însăşi, dar speranţa nemuririi este spulberată când buruienile fermecate sunt înghiţite de un şarpe. Prin aceasta, i se deovedeşte lui Ghilgameş că zeii sunt potrivnici ideii că oamenii ar putea fi nemuritori.
* Şi în mitologia greacă, există o legendă privitoare la aspiraţia spre nemurire şi invincibilitate. Zeiţa Thetys încearcă să îi confere şi fiului ei muritor, Ahile, nemurire scăldându-l în valurile râului Styx. Ca de obicei, soarta şi zeii se opun acestui fapt, deoarece, Thetys uită să îi scalde şi călcâiul, ceea ce va duce la moartea eroului, mai târziu. La grecii antici exista totuşi o formă de nemurire a omului, dar sub alte forme, iar această atribuţie nu era acordată decât marilor eroi. De exemplu, după moarte Perseu şi Andromeda devin constelaţii, la fel şi Orion, singura iubire a zeiţei Artemis. Aceeaşi soartă o au şi Castor şi Pollux ce devin stele formând constelaţia Gemenilor.
* Un episod asemănător celui al zeiţei Thetys cu Ahile există şi în mitologia nordică. Zeiţa Frigg, conştientă de sfârşitul tragic pe care îl va avea fiul ei Baldur, cere tuturor forţelor naturii şi obiectelor să îl protejeze pe zeu, să nu îi facă rău. Ea obţine jurământul lor, câştigând astfel nemurirea fiului ei şi invincibilitatea lui. Însă ea omite vâscul pe care îl consideră neînsemnat, dar care va provoca peste un timp moartea lui Baldur.

Personificari ale mortii

Deseori moartea este înfăţişată în picturi şi filme ca o fiinţă înveşmântată cu o pelerină neagră, ţinând în mână o coasă cu care retează viaţa oamenilor. În engleză această creatură poartă numele de "death reaper" adică "spintecătorul morţii". În epoca medievală, în timpul ciumei negre s-a dezvoltat reprezentarea morţii ca un schelet sau mai mulţi scheleţi, ce dansează. Aceată alegorie se numeşte în artă "dans macabru". O altă personificare a morţii este psihopompul (din greacă, "psuchopompos", însemnând "ghidul sufletelor"). Acesta este termenul general pentru îngerul, demonul sau spiritul ce conduce sufletul omului pe tărâmul morţilor, idee ce apare în multe mitologii şi religii. În Mexic, moartea este personificată devenind un sfânt, Santa Muerte, cărora unii oameni i se închină cerându-i protecţie, deşi Biserica Catolică nu este de acord cu existenţa lui.

Citate despre prietenie

Prietenie înseamnă să fii alături de prieteni nu când au dreptate, ci când greşesc.
Cel ce are o mie de prieteni, nu are un prieten de aruncat, dar cel ce are un duşman, îl va întâlni pretutindeni.
Omul trebuie să aibă şi prieteni şi duşmani: prietenii îl învaţă ce trebuie să facă, iar duşmanii îl obligă să facă ce trebuie.
Dacă socoteşti prieten pe cineva în care nu ai aceeaşi încredere ca şi în tine însuţi, faci o mare greşeală şi nu cunoşti valoarea adevăratei prietenii.
Prietenii sunt o specie josnică. Nu sunt buni decât la două lucruri: să mănânce împreună cu noi şi să ia un aer trist în faţa mormântului nostru.
Prietenii sunt acei oameni rari care te întreabă ce mai faci şi apoi aşteaptă să audă răspunsul.
Toţi oamenii te aud când vorbeşti; prietenii însă înţeleg ce spui, iar cei mai buni prieteni sunt cei care pricep şi ceea ce n-ai spus în cuvinte.
Esenţa prieteniei stă în integritate, generozitate şi încredere deplină. Ea nu poate bănui sau încuraja infirmitatea. Singurul fel de a avea prieteni este de a fi prieten.
Prietenii sunt rude pe care ţi le faci.
Imi place sa stiu totul despre noii mei prieteni, dar nimic despre cei vechi.

Despre Prietenie

Se spune ca a fi sincer inseamna a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sinceritati il are intotdeauna celalalt, nu tu. Esti considerat sincer nu \"cand nu ascunzi nimic\" celuilalt, ci cand nu ascunzi ceea ce asteapta de la tine sa ascunzi.
Este poate paradoxal, dar asa e; sinceritatea ta nu se verifica prin tine, ci prin celalalt. Esti considerat sincer numai atunci cand spui ceea ce vrea si ceea ce asteapta altul de la tine sa spui. Daca ii marturisesti unei prietene ca e frumoasa si inteligenta, in timp ce ea nu e nici una nici alta, nu esti sincer. Daca ii spui ca e urata si foarte putin desteapta, esti sincer. Dar marturiseste-i ca toate acestea n-au absolut nici o importanta, ca altele sunt lucrurile pe care ai dori sa i le spui, ca isi macina timpul intr-un mod stupid, ca traieste o himera, ca viseaza la lucruri ce o indeparteaza de adevar si de fericire atunci sigur nu esti nici sincer, esti nebun.

Este poate ciudat, dar ne temem de o lume \"defavorabila\", de un mediu strain, cu care nu putem comunica, fatza de care nu putem fi \"sinceri\". Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea sa fie sincera cu noi. Doar sinceritatea ne da aceasta certitudine ca suntem inconjurati de prieteni, de oameni care ne iubesc, ca nu suntem singuri. De aceea in ceasurile de mare singuratate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se cauta unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolarii definitive.
Sinceritatea este si ea, ca atatea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participa la acea complicata clasa de sentimente si orgoliu ce se numeste prietenie si care, trebuie sa recunoastem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viata. In prietenie se intampla acelasi lucru: esti iubit nu pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si crede prietenul tau in tine. Tu, omul, esti sacrificat intotdeauna. Esti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poti da, ceea ce poti justifica, verifica, contrazice sau afirma in sentimentele prietenului. Si nu te poti plange, pentru ca si tu faci la fel; toata lumea face la fel.

Ceea ce intristeaza oarecum intr-o prietenie este faptul ca fiecare dintre prieteni sacrifica libertatea celuilalt. Prin \"libertate\" inteleg suma posibilitatilor lui, vointa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite.
Esti iubit pentru ca prietenii s-au obisnuit cu tine sa te vada pe strada, sa te intalneasca la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obisnuit sa mergi cu ei la cinematograf, in vizita la cunostinte, sa-ti placa, in general, ceea ce la place si lor, sa gandesti, in general, ceea ce gandesc si ei. Unde esti tu in toate aceste sentimente ale lor? Esti descompus, distribuit si asimilat dupa vointa sau capriciul lor; iar tu faci la fel. Daca intr-o zi vrei sa faci altceva decat ceea ce se asteapta de la tine sa faci, atunci nu mai esti un bun prieten, atunci incomodezi, obosesti, stanjenesti. Cateodata esti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tai libertatii tale: toleranta.

Zilele trecute incercam sa vorbesc cu cativa prieteni despre moarte, iar ei parca mi-ar fi spus: \"Draga, fii serios si lasa prostiile la o parte!\". Ei nu intelegeau ca ceea ce le apare lor drept prostii poate insemna pentru mine o problema esentiala. Si atunci m-am intrebat ce ar spune prietenii mei daca as savarsi un act compromitator, dar cerut urgent de libertatea mea? Si mi-am dat seama ca n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar incerca sa treaca o clipa in mine, ca sa imi inteleaga nebunia. M-ar decreta nebun, m-ar tolera s-au m-ar lasa singur. In nici un caz n-ar trece in mine. Or, dragostea adevarata nu insemna decat aceasta completa renuntare la individualitatea ta pentru a trece in celalalt.

O prietenie nu se verifica numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l incalzi cu mangaierile tale, a-l inconjura cu \"sinceritatile\" tale nu inseamna nimic. Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i incalca libertatea, a nu-l judeca din punctul tau de vedere (care poate fi real si justificabil, dar poate nu corespunde experientei destinului celuilalt), a nu-l pretui prin ceea ce iti convine sau te amuza pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el insusi, prin ceea ce trebuie el sa realizeze ca sa ajunga un om. Iar nu un simplu manechin. Toate acestea insa nu ti le cere nimeni, dupa cum nimeni nu-ti cere adevarata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreste el. Nu uitati ca intr-o prietenie nu conteaza numai ceea ce ia celalalt. Fiecare luam mai putin decat ar trebui. Acesta este marele nostru pacat: ca nu ne e sete de mai mult, ca ne multumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atata spaima de ridicol. Nu numai ca nu dam cat ar trebui, dar luam cu mult mai putin decat ni se ofera.

Era Glaciara

Planeta inghetata

Din depunerile de sfaramaturi lasate de gheata, cat si din suprafetele line rase de aceasta in miscare, geologii considera ca nu este vorba doar de o singura era glaciala, ci de sapte ere. Prima a inceput cu 2,3 miliarde de ani in urma, in perioada precambrianului. Ultima si cea mai bine cunoscuta, a fost in pleistocen, a inceput cu 1,7 milioane de ani in urma, si s-a terminat acum 10 mii de ani. Aceasta perioada se numeste simplu - era glaciara.

Valuri de caldura

In aceasta perioada stratul de gheata polara s-a extins pe partile de nord ale Europei si ale Americii de Nord. Acele locuri, care nu au fost acoperite de gheata au devenit tinuturi reci de tundra si de stepa, dar existau si zone de clima mai calda, in jurul Ecuatorului existau paduri tropicale si deserturi. Aceste oaze calde au mentinut in viata multe specii de plante, reptile si mamifere.

In perioada glaciara clima nu a fost rece tot timpul. Calota de gheata nordica de multe ori s-a extins, apoi s-a retras, in perioadele de mijloc, in unele parti ale planetei era mult mai cald decat azi. Clima din sudul Angliei intr-o perioada a fost aproape tropicala: din fosile pietrificate se stie ca pe malul Tamisei odinioara traiau elefanti si hipopotami. Chiar si Bazinul Carpatic a avut o clima mai calda.

Aceste perioade caracterizate de clima calda - interglaciarele, sau perioadele inter-glaciare, au durat cateva sute de mii de ani. Cand ghetarii imensi au pornit iarasi spre sud, au produs mari schimbari in formele geografice pe care analizandu-le geologii pot urmari cu exactitate ce s-a intamplat. Miscarea ghetarilor uriasi schimba relieful in doua feluri: prin eroziune si prin depunere de aluviuni.

Gheata in miscare a ras suprafata de pamant pe care a alunecat: acesta a fost eroziunea. A taiat noi stanci, si sfaramaturile le-a transportat cu sine. Gheata in miscare si piatra sfaramata, impreuna actionau ca o pila uriasa: unde au trecut au slefuit pamantul si au taiat in el brazde uriase, vaile astfel create apoi s-au adancit si s-au latit in formatiuni cu sectiunea in U.

Aluviunile s-au format din sfaramaturile lasate de ghetari. Deseori gheata s-a topit peste aluviunile aduse: in acest caz este caracteristica depunerea creata din argila formata din granule fine, amestecata cu pietris, si pietre "imprastiate" pe suprafete intinse, denumite si pietre calatoare. Majoritatea tinuturilor Europei de Nord si ale Americii de Nord s-au format in acest fel.

Ce cauzeaza glaciatiunea?

Cercetatorii inca nu stiu exact de ce apar erele glaciare. Unii considera ca in ultimele cateva milioane de ani Polul Nord si Polul Sud treptat au devenit mai reci ca niciodata, pana azi. Se presupune, ca aceasta este cauzata de translatia continentelor: este vorba despre procesul care treptat desparte si indeparteaza intre ele cele sase continente ale planetei noastre.

Acum 300 milioane de ani exista un singur continent urias: Pangaea. Cu toate ca acesta s-a faramitat in mod treptat, miscarea continentelor a fost de asa natura, incat Oceanul Inghetat din jurul Polului Nord a fost inconjurat de uscat.

Din aceasta cauza apele Oceanului Inghetat se amesteca in foarte mica masura cu apele calde din sud. Vara niciodata nu poate sa se incalzeasca cu adevarat, in partile nordice este acoperit de gheata pe toata perioada anului.

Apele mai calde nu au nici o influenta asupra Antarcticii (la Polul Sud), din aceasta cauza continentul este vesnic inghetat.

Intoarcerea marelui inghet

Scaderea temperaturii globale are si alte cauze. Una dintre cauzele posibile poate fi schimbarea continua a unghiului de inclinare a axei Pamantului, in plus traiectoria Pamantului are o forma neregulata: aceasta inseamna ca periodic suntem mai departe de Soare.

Daca activitatea Soarelui se schimba numai cu 1%, aceasta, se presupune ca va produce schimbarea cu 1 grad Celsius a temperaturii medii globale. Toate aceste efecte impreuna sunt suficiente pentru a produce o noua era glaciara.

Dupa alte teorii o glaciatiune poate fi produsa si din cauza acumularii de praf in atmosfera Pamantului ca urmare a poluarii mediului inconjurator. Unii cercetatori au ajuns la concluzia ca era dinozaurilor a luat sfarsit in urma impactului unui meteorit urias cu Pamantul, impact care a ridicat un imens nor de praf in atmosfera. Acest nor de praf a captat razele solare si a inghetat Pamantul. Cauze asemanatoare pot concura la aparitia unei noi ere glaciare.

Citate despre om

Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa.
Omul este cel mai mare eveniment teluric şi biologic al planetei noastre.
Omul este o unitate fiinţială care rezultă din unirea dintre trup şi suflet. El nu are trup şi nu are suflet, ci este în acelaşi timp trup şi suflet.
Omul este visul unei umbre.
Omul este măsura tuturor lucrurilor.
Omul nu est nimic altceva decât înşiruirea faptelor sale.
Omul ! Ce mandru suna acest cuvant ! Prin natura sa ,omul este artist. El tinde intr-un fel sau altul sa introduca peste tot in viata lui frumosul
Omul e o sârmă întinsă între animal şi Supraom, o coardă peste un abis.
Omul este un animal îmblânzit, care, de-a lungul secolelor, a dominat celelalte animale cu înşelăciunea, violenţa şi cruzimea.
Omul nu este doar o fiinţă finită, cum vrea să afirme gândirea contemporană, ci şi o fiinţă infinită; el este infinitul sub o formă finită, sinteza finitului şi a infinitului. Insatisfacţia omului în faţa finitului, aspiraţia sa către infinit sunt manifestări ale divinului în om, sunt mărturia omului în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu şi nu doar a lumii.
Omul e un univers închis cu legile-i proprii care-i comandă viaţa efemeră, tot atât de departe de ceilalţi oameni ca şi un astru de ceilalţi aştrii, fără nici un mijloc de comunicare reală cu nimeni. Iluzia cumunităţii cu alţi semeni te înşeală numai până în momentul unei mari zdruncinări sufleteşti, când, deodată, îţi dai seama că nici părinţii, nici fraţii, nici prietenii, nimeni nu te poate nici ajuta, nici măcar înţelege...
Omul este un infinit în virtualitate, omul este făcut pentru infinit, dar nu este infinit în sine. Devine infinit în legătura cu Dumnezeu.
Omul e o fiinţă ce se caracterizează prin apartenenţa la două lumi, o fiinţă ce nu poate fi cuprinsă în întregime în lumea naturală a necesităţii, transcendându-se ca fiinţă empiric dată şi manifestând o libertate care nu poate fi dedusă din această lume.
Omul nu este numai o fiinţă liberă; el este de asemeni o conştiinţă dilatată peste marginile individualismului şi ajunsă la sentimentul solidarităţii internaţionale.

Despre Creier

Modul in care functioneaza creierul

Creierul functioneaza cu ajutorul unor circuite neuronale , sau celule nervoase.Comunicarera intre neuroni este atat electrica cat si chimica, si calatoreste in totdeauna de la dendritele unui neuron , prin soma , prin axon , catre dendritele unui alt neuron. Dendritele unui neuron primesc semnale de la axoni altor neuroni prin chimicalele numite neurotransmitatori. Neurotransmitatorii produc o incarcare electrochimica in soma. Soma integreaza informatia, care este apoi transmisa electrochimic mai departe de axon.

Oamenii de stiinta au 2 directii in studiul modalitatii in care functioneaza creierul. O directie este studierea functiilor creierului dupa ce o parte din creier a fost distrusa. Functiile care dispar , sau care nu mai sunt normale dupa ranirea anumitor regiuni ale creierului pot fi deseori asociate cu regiunile lezate. Cea de-a doua directie este studierea raspunsului creierului la stimulare directa sau stimularea anumitor organe de simt. Neuronii sunt grupati dupa functii in grupari de celule numite nuclee. Aceste nuclee sunt conectate la senzori motori si alte sisteme. Oamenii de siinta pot studia functiile sometosenzorilor(durerea si atingerea), motor, olfactiv, vizual, auditiv, cat si a altor sisteme care masoara schimbarile fiziologice(fizice si chimice) care apar in creier cand aceste simturi sunt activate. De exemplu electroencefalograma (EEG) masoara activitatea electrica a unor anumitor grupuri de neuroni prin electroizi atasati suprafetei creierului.Electrozii sunt inserati direct in creier pot citi anumiti neuroni. Schimbarile in debitul sangui, glucoza, consumul de oxigen in grupul unor celule active pot fi deasemenea observate.

A Vederea Sistemul vizual al omului este unul dintre cele mai avansate sisteme senzoriale .Vizual pot fi acumulate mai multe imagini de cat prin oricare alta metoda.Pe langa structura ochiului propriu zis, numeroase regiuni ale creierului, numite impreuna cortexuri asociative vizuale , cat si mijlocul creierului sunt implicate in sistemul vizual.Constient, procesarea imaginilor se petrece in cortex, dar reflexiv, imediat si inconstient , raspunsul are loc in partea superioara a colliculus, in partea mijlocie a creierului. Regiunile corticale asociative, regiuni specializate care asociaza sau integreaza imputuri duferit in lobul frontal, cat si in parti ale lobului temporal sunt deasemenea implicate in procesul colectarii informatiilor vizuale si a stabilirii amintirilor vizuale.

B Vorbirea Vorbirea implica regiuni corticale specializate aflate intr-o interactiune complexa ,care permite creierului sa inteleaga si sa comunice idei abstracte. Cortexul motor initeaza impulsuri care calatoresc prin creier , producand sunete audibile.Regiuni vecine ale cortexului motor sunt implicate in secventele coordonate de sunete. Regiunea Broca a lobilor frontali este responsabila pentru seventa cuvintelor.Intelegerea limbajului este dependenta de regiunea Wernicke a lobului temporal.Alte circuite corticale conecteaza aceste regiuni. 35387zyk66upq5c

C Memoria este considerata de obicei ca o mentinatoare de procese associatice, adica informatii din diferite surse pune la ol alta. Desi cercetarile nu au reusit sa identifice regiuni specifice in creier ca locatii a unor memorii individualem anumite regiuni ale creierului sunt crriticale pentru functiile creierului. Amintirea imediata, abilitatea de a repeta serii scurte de cuvinte sau numere imediat dupa ce au fost auzite este persupusa a se afla in cortexul associativ auditiv.Memoria pe termen scurt, abilitatea de a retine o cantitate limitata de informatie pana la o ora este aflata adanc in lobul tempora. Memoria pe termen lung, pare a implica schimburi intre regiunea mijlocie a lobului tempora, regiuni corrticale variate, si regiune mijlocie a creierului

D Sistemul nervos autonom regleaza sistemul de mentinere a vietii a corpului, adica reflexele. Controleaza automat muschii inimii, sistemul digestiv si plamanii, anumite glande, si homeostaza- echilibrul intern al corpului. Sistemul nervos autonom este controlat de centre nervoase aflate in coloana spinarii si anumite regiuni foarte fine aflate in partea superioara a creierului , in cotex si partea mijlocie. Reactii ca rosirea indica faptul ca centrele cognitive sau ganditoare ale creierului sun deasemenea implicatee in raspunsul autonom.

Caracteristicile Orbitei

Afeliu 152.097.701 km
(1,016 710 333 5 UA)
Periheliu 147.098.074 km
(0,983 289 891 2 UA)
Axa Semi-majoră 149.597.887,5 km
(1,000 000 112 4 UA)
Axa semi-minoră 149.576.999,826 km
(0,999 860 486 9 UA)
Circumferinţa orbitei 924.375.700 km
(6,179 069 900 7 UA)
Prima viteză cosmică 7,9 km/s (de plasare pe orbită, ca satelit)
A Doua viteză cosmică 11,2 km/s (necesară pentru a părăsi definitiv Pământul)
A Treia viteză cosmică 13,6 km/s (necesară unui corp pentru a părăsi sistemul solar, pornind de pe Pământ)
Deviaţia Orbitei 0,016 710 219
Anul sideral 365.256 366 zile
(1.000 017 5 ani )
Perioada Sinodică n/a
Viteza deplasării pe orbită (Mişcare de revoluţie) 30,287 km/s
(109.033 km/h)
Viteza medie a mişcării de revoluţie 29,783 km/s
(107.218 km/h)
Viteza minimă a mişcării de revoluţie 29,291 km/s
(105.448 km/h)
Înclinaţia orbitei 0
(7,25° faţă de Ecuatorul Soarelui)
Unghiul nodului ascendent (locul în care orbita intersectează planul elipticii) 348,739 36°
Unghiul Periheliului 114,207 83°
Sateliţi Naturali 1 (Luna)
(vezi şi 3753 Cruithne)

Caracteristici Fizice
Raport Proporţie 0,996 647 1 la 1
Raportul Elipsei 0,003 352 9 la 1

Raza:
Ecuatorială 6.378,137 km
Polară 6.356,752 km
Raza Medie 6,372.797 km

Diametru:
La Ecuator 12.756,274 km
La Poli 12.713,504 km
Mediu 12.745,594 km

Circumferinţa:
La Ecuator 40.075,02 km
La Meridiane 40.007,86 km
Medie 40.041,47 km

Suprafaţa 510.065,600 km²
Uscat 148.939.100 km² (29,2 %)
Apă 361.126.400 km² (70,8 %)

Volum 1,083 207 3×1012 km³
Masă 5,9742×1024kg
Densitate 5.515,3 kg/m³
Acceleraţia gravitaţională la Ecuator 9,7801 m/s²
(0,997 32 g)
Perioada rotaţiei siderale 0,997 258 zile (23,934 h)
Viteza mişcării de rotaţie la Ecuator 465,11 m/s
Înclinarea axei 23.439 281°
Înclinarea verticală a Polului Nord 0° (0 h 0 min 0 s)
Înclinarea orizontală 90°
Albedo 0.367
Temperatura la suprafaţă
- min
- medie
- max
-88° C (185 K)
14 °C (287 K)
58°C (331 K )
Presiunea atmosferică 100 kPa (kiloPascali)
Adjective Pământean, Terestru, Pământesc

Componenţi Atmosferici
Azot (N) 77 %
Oxigen (O) 21 %
Argon (Ar) 1 %
Dioxid de Carbon (CO2) 0.038%
Apă (H2O) sub formă de vapori urme (variază în funcţie de zona climatică)

Pamant-Singura planeta pe care exista ciocolata.

Pământul (sau Terra, uneori numită Planeta Albastră) este a treia planetă ca distanţă faţă de Soare în sistemul nostru solar şi a cincea ca dimensiuni. Face parte dintre planetele interioare ale sistemului solar (planetele aflate în interiorul centurii de asteroizi a Sistemului Solar). Este cea mai mare din categoria planetelor telurice şi singura cunoscută până în prezent în Univers ca fiind locuită de viaţă inteligentă (controversele legate de existenţa vieţii extraterestre continuă să existe). Pământul s-a format acum aproximativ 4,57 miliarde (4,57×109)de ani, iar singurul satelit natural, numit Luna sau Selena a început să-l orbiteze puţin timp după aceea, acum 4,533 miliarde (4,533×109) de ani în urmă1. Suprafaţa Pământului este acoperită de apă în proporţie de 70,8%, restul de 29,2% fiind uscat. Uscatul este împărţit în continente, iar zona acoperită de apă este împărţită în oceane.

De când s-a format, Pământul a trecut prin numeroase procese biologice şi geologice, astfel încât orice urme ale condiţiilor iniţiale au fost şterse. Suprafaţa exterioară a Pământului este împărţită în mai multe plăci tectonice, care migrează treptat de-a lungul timpului. Miezul planetei este activ, fiind format din mantaua topită şi miezul metalic, generator al câmpului magnetic. Condiţiile atmosferice au fost modificate în mod decisiv de prezenţa diverselor forme de viaţă, care creează o balanţă ecologică ce modifică permanent condiţiile de la suprafaţă. Există o permanentă legătură între Pământ şi restul Universului. Astfel, Luna este cauza mareelor şi a modificat continuu durata mişcării de rotaţie. Toate corpurile din jurul globului terestru sunt atrase de Pământ, această forţă de atracţie se numeşte gravitaţie, iar acceleraţia cu care aceste corpuri cad în câmpul gravitaţional, se numeşte acceleraţie gravitaţională. De asemenea, se crede că o ploaie de comete ce a avut loc in perioada primordială a Pământului a fost motivul apariţiei oceanelor. Impacturile ulterioare cu asteroizi au modificat de asemenea mediul înconjurător într-o manieră decisivă. Schimbările de orbită ale planetei pot fi considerate răspunzătoare pentru glaciaţiunile produse de-a lungul istoriei, care au acoperit suprafaţă terestră cu un strat de gheaţă. Pământul nu are alţi sateliţi naturali în afară de Lună, cu toate că asteroidul Cruithne a fost calificat în mod greşit drept un satelit al Pământului. Cruithne a fost descoperit în 1986 şi urmează o orbită eliptică in jurul Soarelui , asemănătoare cu raza orbitei Pământului. Din perspectiva mişcării Terrei, Cruithne descrie o orbită în forma de potcoavă în jurul Soarelui, ce nu se apropie foarte mult de planeta noastră.

Semantica

Cuvintele ce se referă la Pământ pot fi formate în mai multe moduri. Primul este folosirea rădacinii terra-, cum ar fi de exemplu cuvântul terestru. Mai există şi varianta rădăcinii telur-, cum se poate vedea în cuvintele teluric, telurian. Ambii termeni provin de la Zeiţa romană Terra Mater, ce se pare că şi-a primit la rândul ei numele de la vechea denumire de Tellūs Mater. Termenii ştiiţifici precum geografie, geocentric, geotermal folosesc prefixul grecesc geo-, derivat din numele zeiţei Gaia, echivalenta Terrei Mater în mitologia greacă.

Denumirea de Pământ este singura care nu provine din vechea mitologie greacă sau romană, spre deosebire de majoritatea corpurilor cereşti cunoscute la acea dată (de exemplu Marte, Venus, Neptun, ş.a.m.d.). Cuvântul „Pământ” provine din latinescul „pavimentum”, care înseamnă „pavaj”, „drum pietruit”.

Simbol

Simbolul astrologic şi astronomic al Pământului este reprezentat de o cruce încadrată de un cerc ce reprezintă un meridian şi Ecuatorul (⊕). O altă varianta aşează crucea deasupra cercului (♁).

Istoria

Pe baza dovezilor geologice, oamenii de ştiinţă au reuşit să reconstituie o serie de date referitoare la trecutul planetei. Se crede că Pământul s-a format acum 4,55 miliarde de ani, din materia norului gazos al Nebuloasei Solare, alături de Soare şi de celelalte planete ale Sistemului Solar, Luna formându-se ceva mai târziu. Iniţial sub formă lichidă, stratul exterior al planetei avea să se răcească, formând scoarţa. Emanaţiile de gaze şi erupţile vulcanice au format atmosfera primară. Condensarea vaporilor de apă, alături de gheaţa din comete, aveau să formeze oceanele2. Această puternică activitate chimică a fost sursa apariţiei, acum 4 miliarde de ani, a unei molecule cu capacitatea de a se înmulţi şi, după alte 500 de milioane de ani, ultimul predecesor comun al fiinţelor dispărea3. Dezvoltarea procesului de fotosinteză a permis ca energia Soarelui să fie utilizată direct şi eficient; oxigenul rezultant s-a acumulat în atmosferă şi a dat naştere stratului de ozon(O3). Înglobarea celulelor mai mici în cele mai mari a avut ca rezultat naşterea celulelor complexe, numite eucariote4. Celulele din cadrul coloniilor au devenit profilate pe anumite tipuri de ţesuturi, rezultând adevărate organisme multicelulare şi, cu ajutorul stratului de ozon ce absorbea radiaţiile ultraviolete, viaţa avea să se impraştie pe toată suprafaţa Terrei.

De-a lungul a sute de milioane de ani, continentele s-au reunit şi s-au despărţit pe măsură ce suprafaţa Pământului se modela. În cursul acestor modelări, continentele s-au unit şi au format de câteva ori supercontinente. Cel mai vechi supercontinent cunoscut, Rodinia, s-a destrămat acum aproximativ 750 de milioane de ani. Continentele s-au reunit mai târziu pentru a forma Pannotia acum 600-540 milioane de ani şi mai apoi Pangeea, ce s-a destrămat acum 180 milioane de ani5.

În anii ’60 s-a avansat ipoteza conform căreia, în urma unui puternic proces glacial ce a avut loc acum 750-580 milioane de ani, în timpul Neoproterozoicului, mare parte din planetă a fost acoperită cu un strat de gheaţă. Această ipoteză a fost denumită „Bulgărele de Zăpadă” (Snowball Earth) şi este de un real interes întrucât este anterioară exploziei de vieţuitoare din perioada Cambrianului când formele de viaţă multicelulare au început să prospere6. De la această explozie, acum aproximativ 535 milioane de ani, au avut loc 5 extincţii in masă diferite7. Ultima dintre ele s-a petrecut acum 65 de milioane de ani, când, o probabilă coliziune a unui asteroid cu Terra a declanşat dispariţia dinozaurilor şi a altor reptile de talie mare, dar a cruţat viaţa animalelor de talie mică precum mamiferele, care pe vremea aceea aveau aspectul unor orbeţi (cârtiţă). De-a lungul ultimilor 65 de milioane de ani, specia mamiferelor s-a diversificat si, acum câteva milioane de ani, o mică primată africană şi-a dezvoltat capacitatea de a sta în poziţie vericală. Acest lucru i-a dat posibilitatea să folosească unelte şi a incurajat comunicarea, fapt ce a stimulat apariţia unui creier mai mare. Evoluţia agriculturii şi apoi a civilizaţiei a permis oamenilor să preface faţa Pământul într-o perioadă scurtă de timp, aşa cum nici o altă fiinţă nu o mai făcuse, modificând atat existenţa şi cantitatea altor forme de viaţă cât şi climatul planetei.

Caracteristici Fizice

Văzut din spaţiul extra-terestru, mare parte din Pământ are un aspect de albastru închis şi alb datorită oceanelor şi a norilor din atmosferă. Albedo-ul său este de 36,7%, fiind depăşit doar de cel al lui Venus, dintre planetele din interiorul centurii de asteroizi a Sistemului Solar. Este de asemenea şi cea mai mare şi densă dintre aceste planete.
Harta Fizică a Pământului
Harta Fizică a Pământului
Pământul văzut de pe Lună
Pământul văzut de pe Lună

Magnetosfera se întinde ca o coadă lungă în partea dreaptă a Pământului. Din când în când, acestea se catapultează înapoi spre Pământ şi se răsuceşte în jurul planetei, provocând dereglări ale câmpului magnatic.

Câmpul magnetic terestru e format din linii invizibile de forţă magnetică care se formează în nucleul lichid exterior. Acestea ies la polul sud magnetic, localizat lângă stramtoarea McMurdo din Antarctica, şi reintră la polul nord magnetic, lângă insula Price of Wales, din Arctica canadiană.

Polii magnetici sunt aproape de cei geografici, dar nu se suprapun şi poziţia lor se modifică în timp. În prezent, polul nord magnetic se deplasează spre vest cu o viteză de 0,2 °/an. La fiecare aproximativ jumatate de milion de ani, câmpul magnetic al Pământului se inversează. Procesul poate dura 1 000-1 500 ani, timp în care câmpul magnetic slăbeşte, iar polii se deplasează înainte de a-şi ocupa poziţiile inversate, regăsindu-şi forţa.

Zona cuprinsă de câmpul magnetic al Pământului se numeşte magnetosferă. Ea absoarbe particule încarcate cu energie din Soare şi le prinde în 2 centuri (numite după descoperitorul lor, James van Allen), care înconjuară Pământul peste Ecuator.