duminică, 9 decembrie 2007
Ciuma Alba
În romanul care poartă acelaşi titlu ca şi cel de mai sus, scriitorul american Frank Herbert îşi imaginează un virus ucigaş care atacă numai femeile şi ne transformă într-o rasă de bărbaţi. În România zilelor noastre, ciuma albă nu alege şi loveşte nou-născuţi şi bătrîni, femei şi bărbaţi, bogaţi şi săraci!
Cum se mai cheamă această maladie, care pune în pericol însăşi existenţa naţiunii noastre? Unii îi mai spun pompos sistem sanitar.
Cei care se aşteaptă să urmeze o înfierare a doctorilor care iau şpagă vor fi dezamăgiţi. Nu e cazul! Românii cărora li se pare că medicii specialişti, adică aceia care operează în fiecare zi cu zeci de vieţi, au prea mulţi bani, să tragă cu ochiul la clasificările salariale din SUA. Acolo, asemenea medici cîştigă mai mult decît directorii de bancă. E drept că sînt ceva mai puţini la mia de locuitori şi ceva mai bine pregătiţi, dar supremaţia lor asupra piramidei salariale este de necontestat. Cu alte cuvinte, fiindcă societatea românească nu îşi cunoaşte valorile, şpaga la doctor e un reflex natural, care pune lucrurile la locul lor.
Adevărata urgie a sistemului sanitar românesc este reprezentată de personalul sanitar mediu şi de infirmiere, care reprezintă, probabil, cea mai coruptă categorie socio-profesională din România. Portretul robot al unui asemenea lucrător are deja valenţe arhetipale: e de sex feminin şi bate în general spre chintal; are două rînduri de guşi şi ochii adînciţi în orbite, pentru a putea scruta în voie potenţialele victime; se plimbă pe coridoarele spitalelor şi policlinicilor fără o treabă oficială precisă; tîrîie de cele mai multe ori nişte tîrlici, care fac cleaf-cleaf, lăsînd în urma lor mirosul inconfundabil al unei nepăsări dezumanizante; scopul prezenţei lor la serviciu este mica şpagă, care se adună de multe ori în sume superioare celor pe care le primeşte un medic; se ocupă cu vînzarea a orice, de la bonuri de ordine la medicamentele scumpe, cumpărate din banii statului.
Un alt scop al activităţii acestor oameni este întreţinerea isteriei colective care a cuprins România conform căreia, dacă nu dai bani la doctor, acesta nu te va opera. Ce să înţeleagă bietul pacient cînd vede că, fără cincizeci de mii de lei nu i se face o injecţie, cînd ştie că trebuie să ajungă sub bisturiul chirurgului? Se împrumută, face un plic grăsuţ şi îl dă doctorului, adesea contrariat de gestul pacientului. Isterizat însă de comportarea personalului mediu, pacientul insistă, de parcă plicul acela e paşaportul său spre nemurire.
Sistemul sanitar este paralizat actualmente în primul rînd de penurie. Atunci cînd materialele sanitare şi personalul sînt insuficiente, e normal să înflorească o mafie. Dar asta nu înseamnă că asistenta care lasă în suferinţă un pacient care nu are destui bani e vreo uşă de biserică. De altfel, privind la asemenea gesturi, ori începi să crezi fervent în Dumnezeu, sperînd că Iadul există, ori te îndoieşti profund de existenţa Lui. Nici doctorii nu trebuie însă exoneraţi de responsabilităţi, fiindcă ei sînt primii care ar trebui să stăvilească aceste abuzuri, primii care ar trebui să denunţe aceste lucruri şi să facă în aşa fel încît unele din aceste personaje să mai sfîrşească şi după gratii.
Experienţa jurnalistică ar trebui să îl facă pe semnatarul acestor rînduri să menţioneze că numai unele dintre cadrele medii sanitare se comportă aşa. Atîta vreme cît şpaga şi nesimţirea criminală sînt însă dominante ale comportării celor la care ne-am referit, o asemenea precizare nu e foarte importantă. Iar cei care se simt totuşi lezaţi de rîndurile de mai sus să se întrebe dacă nu au luat niciodată nimic de la vreun pacient...
Cum se mai cheamă această maladie, care pune în pericol însăşi existenţa naţiunii noastre? Unii îi mai spun pompos sistem sanitar.
Cei care se aşteaptă să urmeze o înfierare a doctorilor care iau şpagă vor fi dezamăgiţi. Nu e cazul! Românii cărora li se pare că medicii specialişti, adică aceia care operează în fiecare zi cu zeci de vieţi, au prea mulţi bani, să tragă cu ochiul la clasificările salariale din SUA. Acolo, asemenea medici cîştigă mai mult decît directorii de bancă. E drept că sînt ceva mai puţini la mia de locuitori şi ceva mai bine pregătiţi, dar supremaţia lor asupra piramidei salariale este de necontestat. Cu alte cuvinte, fiindcă societatea românească nu îşi cunoaşte valorile, şpaga la doctor e un reflex natural, care pune lucrurile la locul lor.
Adevărata urgie a sistemului sanitar românesc este reprezentată de personalul sanitar mediu şi de infirmiere, care reprezintă, probabil, cea mai coruptă categorie socio-profesională din România. Portretul robot al unui asemenea lucrător are deja valenţe arhetipale: e de sex feminin şi bate în general spre chintal; are două rînduri de guşi şi ochii adînciţi în orbite, pentru a putea scruta în voie potenţialele victime; se plimbă pe coridoarele spitalelor şi policlinicilor fără o treabă oficială precisă; tîrîie de cele mai multe ori nişte tîrlici, care fac cleaf-cleaf, lăsînd în urma lor mirosul inconfundabil al unei nepăsări dezumanizante; scopul prezenţei lor la serviciu este mica şpagă, care se adună de multe ori în sume superioare celor pe care le primeşte un medic; se ocupă cu vînzarea a orice, de la bonuri de ordine la medicamentele scumpe, cumpărate din banii statului.
Un alt scop al activităţii acestor oameni este întreţinerea isteriei colective care a cuprins România conform căreia, dacă nu dai bani la doctor, acesta nu te va opera. Ce să înţeleagă bietul pacient cînd vede că, fără cincizeci de mii de lei nu i se face o injecţie, cînd ştie că trebuie să ajungă sub bisturiul chirurgului? Se împrumută, face un plic grăsuţ şi îl dă doctorului, adesea contrariat de gestul pacientului. Isterizat însă de comportarea personalului mediu, pacientul insistă, de parcă plicul acela e paşaportul său spre nemurire.
Sistemul sanitar este paralizat actualmente în primul rînd de penurie. Atunci cînd materialele sanitare şi personalul sînt insuficiente, e normal să înflorească o mafie. Dar asta nu înseamnă că asistenta care lasă în suferinţă un pacient care nu are destui bani e vreo uşă de biserică. De altfel, privind la asemenea gesturi, ori începi să crezi fervent în Dumnezeu, sperînd că Iadul există, ori te îndoieşti profund de existenţa Lui. Nici doctorii nu trebuie însă exoneraţi de responsabilităţi, fiindcă ei sînt primii care ar trebui să stăvilească aceste abuzuri, primii care ar trebui să denunţe aceste lucruri şi să facă în aşa fel încît unele din aceste personaje să mai sfîrşească şi după gratii.
Experienţa jurnalistică ar trebui să îl facă pe semnatarul acestor rînduri să menţioneze că numai unele dintre cadrele medii sanitare se comportă aşa. Atîta vreme cît şpaga şi nesimţirea criminală sînt însă dominante ale comportării celor la care ne-am referit, o asemenea precizare nu e foarte importantă. Iar cei care se simt totuşi lezaţi de rîndurile de mai sus să se întrebe dacă nu au luat niciodată nimic de la vreun pacient...
Cateva intrebari......si cateva raspunsuri.
De la originea vietii la sex, pina la imbatrinire si extraterestri, sint inca multe lucruri pe care nu le intelegem complet despre lumea in care traim. Dar care ar fi, la o adica, intrebarile cele mai importante pe care ni le punem si care ar fi raspunsul lor din partea oamenilor de stiinta, in clipa de fata? Prestigioasa revista New Scientist si-a pus ambele probleme si a incercat sa produca un clasament propriu, pe care il vom reproduce in continuare.
1. Cum a luat nastere viata?
In 1953, un set de experimente care aveau sa faca istorie au demonstrat ca unele dintre “caramizile” chimice care dau nastere vietii, precum aminoacizii, se pot forma spontan in conditii atmosferice despre care se considera ca ar fi prevalat pe Pamintul primordial. Din aceasta idee s-a inspirat teoria potrivit careia oceanele au format “supa primordiala” din care ar fi aparut cumva viata pe Pamint. Dar aceasta teorie are o mare lacuna care nu reuseste sa explice un paradox si el primordial, ilustrat popular prin intrebarea: “Cine a fost mai intii - oul sau gaina?”. Una dintre teoriile existente inainteaza ipoteza potrivit careia primele genomuri ar fi fost alcatuite din ARN (acid ribonucleic). Precum ADN-ul (acidul dezoxiribonucleic), ARN este alcatuit dintr-un lant de acizi nucleici, dar din cauza proprietatilor sale chimice usor diferite, ARN-ul poate cataliza unele reactii fara sa aiba nevoie de proteine. Aceasta lume ARN autosuficienta este posibil sa fi fost suprimata de cea ADN in care traim.
O alta idee la moda ar fi aceea a “metabolismului initial”, in care reactiile chimice necesare pentru eliberarea energiei si sustinerea vietii apar inaintea moleculelor autoreplicante. Potrivit unei versiuni a acestui model, noua stare ar fi luat nastere in curentii maritimi profunzi, o data cu formarea de pirite din sulfat de fier si hidrogen sulfurat.
O teorie radical diferita - asa-zisa “a panspermiei” - sustine ca viata nu ar fi luat nastere pe Pamint, ci ar fi fost “importata” prin intermediul asteroizilor si/sau al cometelor. Experimentele au confirmat ca substantele chimice de baza necesare vietii exista in spatiu, precum si faptul ca microorganismele pot supravietui calatoriilor interplanetare. Dar indiferent de unde ar veni, asta nu explica felul sau locul in care a aparut prima forma de viata...
2.Cite specii exista?
Formele de viata pe Pamint ramin in cea mai mare parte o necunoscuta, in pofida faptului ca, acum doua secole si jumatate, Carl Linnaeus a conceput un sistem de catalogare. Intre timp, oamenii de stiinta au descris si catalogat aproximativ 1,7 milioane de specii - numarul lor nu este cunoscut exact nici acum, mai ales pentru ca nu exista nici un sistem centralizat pentru inscrierea lor exacta. Toata lumea este de acord ca mai exista multe specii necunoscute, dar cite anume ar fi ramine la aprecierea oricui... Estimarile merg de la 5 milioane la 100 de milioane de specii.
Nu numaratoarea finala ar fi importanta in aceasta privinta, ci intelegerea fiecarui habitat personalizat. Si aici nu este vorba in principal de organismele superioare, ci de populatiile de bacterii si de virusi, care sint de departe cel mai putin cunoscute. Microbiologii estimeaza ca numarul speciilor de bacterii si de virusi il depaseste cu mult pe cel al tuturor organismelor superioare care au existat in intreaga istorie a Pamintului. Culmea e ca din regnul bacterial si din cel viral nu se cunoaste nici macar cam cit NU se cunoaste, dar specialistii apreciaza ca aceasta lacuna va fi solutionata cindva, in urmatorii 20 de ani.
3. Mai evoluam?
Evolutia are doua conditii de baza: selectia si variatia, ambele transmisibile. Altfel spus, oamenii sint extrem de variati. Sursa acestei variatii o constituie mutatiile genetice, care se produc si in prezent la aceeasi rata ca oricind altcindva in trecut, in medie. Dar cum ramine cu selectia? In tarile dezvoltate, oamenii par sa fi eliminat criteriul supravietuirii celui mai puternic. Medicina moderna le permite oamenilor sa treaca peste boli si peste rani care in trecut i-ar fi ucis. Controlul nasterilor si tehnologia fertilitatii fac din reproducere o chestiune la libera alegere, ea nu mai este calitate adaptativa. De asemenea, puterea selectiei sexuale ne-a fost stirbita de puternica influenta mediatica asupra persoanelor pe care le gasim atragatoare, si pentru ca oamenii “frumosi” nu sint deloc cei care au si cei mai multi copii.
Evident, nu ne directionam sistematic evolutia genomului in felul in care o faceau stramosii nostri pentru a-si asigura supravietuirea, insa multe dintre caracteristicile umane exista pentru ca au fost selectionate (constient sau nu!) artificial. Inventarea lentilelor a permis proliferarea miopiei, cresterea animalelor a dat posibilitatea multor adulti de a procesa laptele zaharat, iar uneltele de piatra au permis stramosilor nostri sa-si extinda abilitatile fizice fara a dezvolta muschi mai mari. Aceste inovatii si nenumarate altele ne-au afectat zestrea genetica, la fel cum o vor face si numerosi alti factori contemporani, precum celularul sau computerul. De asemenea, mai activeaza si alte forte in acest sens - oamenii schimba mediul, si in sensul poluarii, si in cel al crearii de conditii pentru aparitia de noi maladii. Si daca am putea crede ca tehnologia genetica ne va da control asupra propriului viitor, s-ar putea, de fapt, ca ea sa trimita evolutia umana in directii neasteptate. Tot ce stim cu certitudine este ca genomul nostru se schimba, probabil mai rapid ca oricind, dar unde ne va duce evolutia lui ramine un mister.
4. De ce dormim?
In medie, oamenii dorm cam o treime din viata lor, iar in lipsa somnului risca sa moara mai repede decit de foame. Somnul pare a fi fundamental in biologie: toate animalele dorm, ba chiar si neuronii cultivati in laborator intra spontan in stari similare somnului. Asta nu inseamna ca si stim ce este. Exista, desigur, citeva idei, de la unele evidente, precum refacerea si odihna, la unele mai complicate, legate de procesarea informatiilor; nici una nu a fost confirmata. Un lucru pare sigur: somnul este pentru creier. Animalele dorm, plantele nu. Unele organe nu dorm - ficatul sau muschii. Toate acestea par evidente, dar abia anul acesta s-a putut confirma ca o mare parte a creierului, cerebelul, participa si el la somn. Daca functia regeneratoare a somnului a fost partial lamurita, MRO (miscarea rapida a ochilor, etapa importanta a somnului) continua sa fie o mare enigma.
5. Este inteligenta inevitabila?
Inteligenta nu este altceva decit o forma de adaptare evolutiva. Ea constituie raspunsul evolutiei la imprevizibil. Si a aparut pentru ca este cea mai buna cale de a supravietui intr-o anumita nisa ecologica. Totusi, ramin multe intrebari fara raspuns. Spre exemplu, o data viata aparuta, duce ea inevitabil la aparitia inteligentei? La o adica, este o problema de cost. Unul fizic - la oameni, creierul consuma 20a din necesarul energetic, la doar 2a din masa corporala - si unul chiar evolutiv: animalele nou-nascute sint avantajate de instinctele automate care le fac sa fuga, in loc sa stea sa se gindeasca la o cale optima de scapare. Comportamentul unor animale poate denota o anumita inteligenta, prin flexibilitatea comportamentala de care dau dovada. Dar inteligenta noastra creativa este diferita din punct de vedere calitativ. Nu trebuie uitat insa ca acest tip de inteligenta genereaza el insusi imprevizibilitate prin comportamentul complex al exponentilor sai. Oamenii de stiinta nu stiu inca daca inteligenta creativa ar fi aparut oricum in istoria planetei, indiferent la care specie, sau a fost doar un accident fericit.
Ce este constiinta?
Constiinta este extrem de greu de definit stiintific pentru ca este pe de-a-ntregul subiectiva. Din acest motiv, studiul ei a apartinut multa vreme filozofiei si religiei. De curind au intrat in dezbatere si biologii, indeosebi neurobiologii. Unii dintre ei spera ca imaginea cerebrala si citirea electrica a semnalelor creierului vor dezvalui “corelatia neurala a constiintei”, si chiar se fac progrese in domeniu. Dar inca nu se cunoaste ce anume din activitatea cerebrala ne face sa fim constienti. Cu certitudine nu exista vreo zona a creierului activa cind sintem constienti si pasiva cind nu mai sintem. Chiar si in cazul in care acceptam (si nu toata lumea o face) ca ea ar izvori din creier, tot mai exista probleme.
De ce ar trebui ca o masa de neuroni sa simta ceva? Situatia a fost botezata “problema grea” a constiintei, unii oameni incercind s-o explice numind-o “proprietatea emergenta a retelelor neuronale active” - ceva ce se naste din interactiunea intre neuroni, dar care nu se gaseste in acestia. Lacuna a atras si alte teorii, mai ciudate, care propun stari cuantice capabile de a produce constiinta, explicatii matematice si altele asemenea. Unii cercetatori sustin ca n-ar fi vorba decit de o iluzie.
7. La ce serveste sexul?
Dincolo de probabilele raspunsuri imediate gen “placere” sau “procreere”, stiinta incearca sa raspunda prin faptul ca reproducerea sexuata - comuna la 99,9% din speciile multicelulare - reprezinta cea mai buna cale de a transmite genele proprii, asigurind totodata suficienta variatie in generatia urmatoare. Dar acest argument are o lacuna fundamentala, adica risipa imediata si pe termen scurt implicata de reproducerea sexuala. In batalia zilnica pentru supravietuire, sexul constituie o strategie perdanta. Nu si pe termen lung, deoarece speciile asexuate nu supravietuiesc mai mult de citeva zeci de mii de ani, in absenta improspatarii genomului lor, care altfel dezvolta mutatii negative. Dar aceasta situatie in sine nu explica omniprezenta sexului. Selectiei naturale nu-i pasa ce se va intimpla in viitorul indepartat, peste mai multe generatii. Deci sexul ar trebui sa aduca avantaje din acest punct de vedere “aici si acum”. Cum o face, sau de ce, nu se cunoaste. Exista bineinteles numeroase teorii, majoritatea concentrate pe abilitatea sexului de a genera varietate. Pe de alta parte, poate ca o data aparut a devenit greu de anihilat din evolutie. Mai exista si ideea potrivit careia sexul ar fi atit de adinc inradacinat in “sistemul de operare al vietii” incit abandonarea lui este imposibila - un raspuns atractiv, dar care nu face decit sa transfere problema in alt domeniu, sintetizat de intrebarea: cum a aparut sexul si de ce?
8. Putem impiedica imbatrinirea?
Despre imbatrinire si despre motivul care o determina se cunosc prea putine pentru a fi capabili de interventie. Conceptia majoritara este ca imbatrinirea ar fi cauzata de acumularea de vatamari celulare aleatorii, suspecti principali fiind radicalii liberi - produsele secundare toxice ale reactiilor chimice care elibereaza energia din hrana. O perspectiva alternativa asupra imbatrinirii este ca ea ar constitui o degenerare programata, evoluata din nevoia reducerii competitiei cu urmasii. Unii cercetatori cred ca au si identificat o gena - daf-2 - a carei supresie mareste dramatic speranta de viata. Ei au facut experimente numai pe cobai, insa tot mai multi specialisti devin atrasi de oportunitatea data de daf-2 in lupta contra batrinetii.
9. Ce este viata?
Timp de cel putin citeva decenii, cele mai luminate minti umane au incercat sa defineasca viata - sau cel putin un set de criterii universale, fara a reusi. Totusi, exista o definitie extrem de populara, formulata acum 10 ani de Gerald Joyce, de la Institutul de Cercetare Scripps, din California. El descrie viata ca fiind un sistem chimic care se autointretine si care a evoluat prin selectie naturala darwiniana. Aceasta definitie capteaza esenta vietii pe Pamint, dar criticii se tem ca, ampla cum este, s-ar putea dovedi a fi prea mica pentru a cuprinde tot ceea ce am vrea sa numim viata. Dificultatea pleaca din faptul ca nu avem decit un singur exemplu “de lucru”. Toate formele de viata de pe planeta noastra au descins dintr-un numitor comun, fara ca noi sa ne putem da seama care este acesta. Cum pun unii problema este ca si cum ai incerca sa descrii un mamifer, avind la indemina doar o zebra. Este nevoie de cel putin un al doilea exemplu, strain de primul.
10. Exista viata pe alte planete?
Cea mai grea intrebare. A-i da un raspuns ar insemna a dezlega enigma aparitiei vietii pe Pamint. Acum doua decenii, opinia cea mai vehiculata stipula ca aparitia vietii este in sine extrem de dificila. Deci, ca ar fi improbabil sa gasim ceva in afara propriei noastre planete. In prezent se obisnuieste sa se spuna ca viata este ceva inevitabil si ca probabil Universul colcaie de forme ale ei. Din punct de vedere stiintific, in ultimii 20 de ani s-au schimbat prea putine, numai ca schimbarea de opinii a fost provocata de un simplu calcul probabilistic. Date fiind vastitatea Universului, diversitatea mediilor sale si faptul ca viata a evoluat cu certitudine in trecut, se poate spune la modul rezonabil ca probabilitatea ca Pamintul sa gazduiasca singurele forme de viata este minuscula, chiar ridicol de mica. Din pacate, eforturile comunitatii stiintifice de a gasi dovada existentei unor forme de viata inteligente (programul SETI) nu au fost pina acum incununate de succes. Suporterii “extraterestrilor” sustin ca de vina ar fi alte variabile probabilistice - nivelul de inteligenta, stadiul evolutiv, distanta, incompatibilitatea tehnologica sau, pur si simplu, inapoierea noastra tehnologica -, care ar face imposibila depistarea unor civilizatii similare sau, cu atit mai putin, a unora superioare sau inferioare. Dar tinind cont de vastitatea entitatilor inscriptibile sub termenul “viata” (el insusi nedefinit complet), nici macar nu prea stim ce sa cautam pentru a gasi mai repede. Asta, in caz ca vrem cu adevarat sa gasim ceva “dincolo de noi”.
MAI MULTE INFORMATII SI PARERI VREAU SA LE AFLU DE LA VOI SCRIINDU-MI PE ADRESA MEA DE MAIL.
1. Cum a luat nastere viata?
In 1953, un set de experimente care aveau sa faca istorie au demonstrat ca unele dintre “caramizile” chimice care dau nastere vietii, precum aminoacizii, se pot forma spontan in conditii atmosferice despre care se considera ca ar fi prevalat pe Pamintul primordial. Din aceasta idee s-a inspirat teoria potrivit careia oceanele au format “supa primordiala” din care ar fi aparut cumva viata pe Pamint. Dar aceasta teorie are o mare lacuna care nu reuseste sa explice un paradox si el primordial, ilustrat popular prin intrebarea: “Cine a fost mai intii - oul sau gaina?”. Una dintre teoriile existente inainteaza ipoteza potrivit careia primele genomuri ar fi fost alcatuite din ARN (acid ribonucleic). Precum ADN-ul (acidul dezoxiribonucleic), ARN este alcatuit dintr-un lant de acizi nucleici, dar din cauza proprietatilor sale chimice usor diferite, ARN-ul poate cataliza unele reactii fara sa aiba nevoie de proteine. Aceasta lume ARN autosuficienta este posibil sa fi fost suprimata de cea ADN in care traim.
O alta idee la moda ar fi aceea a “metabolismului initial”, in care reactiile chimice necesare pentru eliberarea energiei si sustinerea vietii apar inaintea moleculelor autoreplicante. Potrivit unei versiuni a acestui model, noua stare ar fi luat nastere in curentii maritimi profunzi, o data cu formarea de pirite din sulfat de fier si hidrogen sulfurat.
O teorie radical diferita - asa-zisa “a panspermiei” - sustine ca viata nu ar fi luat nastere pe Pamint, ci ar fi fost “importata” prin intermediul asteroizilor si/sau al cometelor. Experimentele au confirmat ca substantele chimice de baza necesare vietii exista in spatiu, precum si faptul ca microorganismele pot supravietui calatoriilor interplanetare. Dar indiferent de unde ar veni, asta nu explica felul sau locul in care a aparut prima forma de viata...
2.Cite specii exista?
Formele de viata pe Pamint ramin in cea mai mare parte o necunoscuta, in pofida faptului ca, acum doua secole si jumatate, Carl Linnaeus a conceput un sistem de catalogare. Intre timp, oamenii de stiinta au descris si catalogat aproximativ 1,7 milioane de specii - numarul lor nu este cunoscut exact nici acum, mai ales pentru ca nu exista nici un sistem centralizat pentru inscrierea lor exacta. Toata lumea este de acord ca mai exista multe specii necunoscute, dar cite anume ar fi ramine la aprecierea oricui... Estimarile merg de la 5 milioane la 100 de milioane de specii.
Nu numaratoarea finala ar fi importanta in aceasta privinta, ci intelegerea fiecarui habitat personalizat. Si aici nu este vorba in principal de organismele superioare, ci de populatiile de bacterii si de virusi, care sint de departe cel mai putin cunoscute. Microbiologii estimeaza ca numarul speciilor de bacterii si de virusi il depaseste cu mult pe cel al tuturor organismelor superioare care au existat in intreaga istorie a Pamintului. Culmea e ca din regnul bacterial si din cel viral nu se cunoaste nici macar cam cit NU se cunoaste, dar specialistii apreciaza ca aceasta lacuna va fi solutionata cindva, in urmatorii 20 de ani.
3. Mai evoluam?
Evolutia are doua conditii de baza: selectia si variatia, ambele transmisibile. Altfel spus, oamenii sint extrem de variati. Sursa acestei variatii o constituie mutatiile genetice, care se produc si in prezent la aceeasi rata ca oricind altcindva in trecut, in medie. Dar cum ramine cu selectia? In tarile dezvoltate, oamenii par sa fi eliminat criteriul supravietuirii celui mai puternic. Medicina moderna le permite oamenilor sa treaca peste boli si peste rani care in trecut i-ar fi ucis. Controlul nasterilor si tehnologia fertilitatii fac din reproducere o chestiune la libera alegere, ea nu mai este calitate adaptativa. De asemenea, puterea selectiei sexuale ne-a fost stirbita de puternica influenta mediatica asupra persoanelor pe care le gasim atragatoare, si pentru ca oamenii “frumosi” nu sint deloc cei care au si cei mai multi copii.
Evident, nu ne directionam sistematic evolutia genomului in felul in care o faceau stramosii nostri pentru a-si asigura supravietuirea, insa multe dintre caracteristicile umane exista pentru ca au fost selectionate (constient sau nu!) artificial. Inventarea lentilelor a permis proliferarea miopiei, cresterea animalelor a dat posibilitatea multor adulti de a procesa laptele zaharat, iar uneltele de piatra au permis stramosilor nostri sa-si extinda abilitatile fizice fara a dezvolta muschi mai mari. Aceste inovatii si nenumarate altele ne-au afectat zestrea genetica, la fel cum o vor face si numerosi alti factori contemporani, precum celularul sau computerul. De asemenea, mai activeaza si alte forte in acest sens - oamenii schimba mediul, si in sensul poluarii, si in cel al crearii de conditii pentru aparitia de noi maladii. Si daca am putea crede ca tehnologia genetica ne va da control asupra propriului viitor, s-ar putea, de fapt, ca ea sa trimita evolutia umana in directii neasteptate. Tot ce stim cu certitudine este ca genomul nostru se schimba, probabil mai rapid ca oricind, dar unde ne va duce evolutia lui ramine un mister.
4. De ce dormim?
In medie, oamenii dorm cam o treime din viata lor, iar in lipsa somnului risca sa moara mai repede decit de foame. Somnul pare a fi fundamental in biologie: toate animalele dorm, ba chiar si neuronii cultivati in laborator intra spontan in stari similare somnului. Asta nu inseamna ca si stim ce este. Exista, desigur, citeva idei, de la unele evidente, precum refacerea si odihna, la unele mai complicate, legate de procesarea informatiilor; nici una nu a fost confirmata. Un lucru pare sigur: somnul este pentru creier. Animalele dorm, plantele nu. Unele organe nu dorm - ficatul sau muschii. Toate acestea par evidente, dar abia anul acesta s-a putut confirma ca o mare parte a creierului, cerebelul, participa si el la somn. Daca functia regeneratoare a somnului a fost partial lamurita, MRO (miscarea rapida a ochilor, etapa importanta a somnului) continua sa fie o mare enigma.
5. Este inteligenta inevitabila?
Inteligenta nu este altceva decit o forma de adaptare evolutiva. Ea constituie raspunsul evolutiei la imprevizibil. Si a aparut pentru ca este cea mai buna cale de a supravietui intr-o anumita nisa ecologica. Totusi, ramin multe intrebari fara raspuns. Spre exemplu, o data viata aparuta, duce ea inevitabil la aparitia inteligentei? La o adica, este o problema de cost. Unul fizic - la oameni, creierul consuma 20a din necesarul energetic, la doar 2a din masa corporala - si unul chiar evolutiv: animalele nou-nascute sint avantajate de instinctele automate care le fac sa fuga, in loc sa stea sa se gindeasca la o cale optima de scapare. Comportamentul unor animale poate denota o anumita inteligenta, prin flexibilitatea comportamentala de care dau dovada. Dar inteligenta noastra creativa este diferita din punct de vedere calitativ. Nu trebuie uitat insa ca acest tip de inteligenta genereaza el insusi imprevizibilitate prin comportamentul complex al exponentilor sai. Oamenii de stiinta nu stiu inca daca inteligenta creativa ar fi aparut oricum in istoria planetei, indiferent la care specie, sau a fost doar un accident fericit.
Ce este constiinta?
Constiinta este extrem de greu de definit stiintific pentru ca este pe de-a-ntregul subiectiva. Din acest motiv, studiul ei a apartinut multa vreme filozofiei si religiei. De curind au intrat in dezbatere si biologii, indeosebi neurobiologii. Unii dintre ei spera ca imaginea cerebrala si citirea electrica a semnalelor creierului vor dezvalui “corelatia neurala a constiintei”, si chiar se fac progrese in domeniu. Dar inca nu se cunoaste ce anume din activitatea cerebrala ne face sa fim constienti. Cu certitudine nu exista vreo zona a creierului activa cind sintem constienti si pasiva cind nu mai sintem. Chiar si in cazul in care acceptam (si nu toata lumea o face) ca ea ar izvori din creier, tot mai exista probleme.
De ce ar trebui ca o masa de neuroni sa simta ceva? Situatia a fost botezata “problema grea” a constiintei, unii oameni incercind s-o explice numind-o “proprietatea emergenta a retelelor neuronale active” - ceva ce se naste din interactiunea intre neuroni, dar care nu se gaseste in acestia. Lacuna a atras si alte teorii, mai ciudate, care propun stari cuantice capabile de a produce constiinta, explicatii matematice si altele asemenea. Unii cercetatori sustin ca n-ar fi vorba decit de o iluzie.
7. La ce serveste sexul?
Dincolo de probabilele raspunsuri imediate gen “placere” sau “procreere”, stiinta incearca sa raspunda prin faptul ca reproducerea sexuata - comuna la 99,9% din speciile multicelulare - reprezinta cea mai buna cale de a transmite genele proprii, asigurind totodata suficienta variatie in generatia urmatoare. Dar acest argument are o lacuna fundamentala, adica risipa imediata si pe termen scurt implicata de reproducerea sexuala. In batalia zilnica pentru supravietuire, sexul constituie o strategie perdanta. Nu si pe termen lung, deoarece speciile asexuate nu supravietuiesc mai mult de citeva zeci de mii de ani, in absenta improspatarii genomului lor, care altfel dezvolta mutatii negative. Dar aceasta situatie in sine nu explica omniprezenta sexului. Selectiei naturale nu-i pasa ce se va intimpla in viitorul indepartat, peste mai multe generatii. Deci sexul ar trebui sa aduca avantaje din acest punct de vedere “aici si acum”. Cum o face, sau de ce, nu se cunoaste. Exista bineinteles numeroase teorii, majoritatea concentrate pe abilitatea sexului de a genera varietate. Pe de alta parte, poate ca o data aparut a devenit greu de anihilat din evolutie. Mai exista si ideea potrivit careia sexul ar fi atit de adinc inradacinat in “sistemul de operare al vietii” incit abandonarea lui este imposibila - un raspuns atractiv, dar care nu face decit sa transfere problema in alt domeniu, sintetizat de intrebarea: cum a aparut sexul si de ce?
8. Putem impiedica imbatrinirea?
Despre imbatrinire si despre motivul care o determina se cunosc prea putine pentru a fi capabili de interventie. Conceptia majoritara este ca imbatrinirea ar fi cauzata de acumularea de vatamari celulare aleatorii, suspecti principali fiind radicalii liberi - produsele secundare toxice ale reactiilor chimice care elibereaza energia din hrana. O perspectiva alternativa asupra imbatrinirii este ca ea ar constitui o degenerare programata, evoluata din nevoia reducerii competitiei cu urmasii. Unii cercetatori cred ca au si identificat o gena - daf-2 - a carei supresie mareste dramatic speranta de viata. Ei au facut experimente numai pe cobai, insa tot mai multi specialisti devin atrasi de oportunitatea data de daf-2 in lupta contra batrinetii.
9. Ce este viata?
Timp de cel putin citeva decenii, cele mai luminate minti umane au incercat sa defineasca viata - sau cel putin un set de criterii universale, fara a reusi. Totusi, exista o definitie extrem de populara, formulata acum 10 ani de Gerald Joyce, de la Institutul de Cercetare Scripps, din California. El descrie viata ca fiind un sistem chimic care se autointretine si care a evoluat prin selectie naturala darwiniana. Aceasta definitie capteaza esenta vietii pe Pamint, dar criticii se tem ca, ampla cum este, s-ar putea dovedi a fi prea mica pentru a cuprinde tot ceea ce am vrea sa numim viata. Dificultatea pleaca din faptul ca nu avem decit un singur exemplu “de lucru”. Toate formele de viata de pe planeta noastra au descins dintr-un numitor comun, fara ca noi sa ne putem da seama care este acesta. Cum pun unii problema este ca si cum ai incerca sa descrii un mamifer, avind la indemina doar o zebra. Este nevoie de cel putin un al doilea exemplu, strain de primul.
10. Exista viata pe alte planete?
Cea mai grea intrebare. A-i da un raspuns ar insemna a dezlega enigma aparitiei vietii pe Pamint. Acum doua decenii, opinia cea mai vehiculata stipula ca aparitia vietii este in sine extrem de dificila. Deci, ca ar fi improbabil sa gasim ceva in afara propriei noastre planete. In prezent se obisnuieste sa se spuna ca viata este ceva inevitabil si ca probabil Universul colcaie de forme ale ei. Din punct de vedere stiintific, in ultimii 20 de ani s-au schimbat prea putine, numai ca schimbarea de opinii a fost provocata de un simplu calcul probabilistic. Date fiind vastitatea Universului, diversitatea mediilor sale si faptul ca viata a evoluat cu certitudine in trecut, se poate spune la modul rezonabil ca probabilitatea ca Pamintul sa gazduiasca singurele forme de viata este minuscula, chiar ridicol de mica. Din pacate, eforturile comunitatii stiintifice de a gasi dovada existentei unor forme de viata inteligente (programul SETI) nu au fost pina acum incununate de succes. Suporterii “extraterestrilor” sustin ca de vina ar fi alte variabile probabilistice - nivelul de inteligenta, stadiul evolutiv, distanta, incompatibilitatea tehnologica sau, pur si simplu, inapoierea noastra tehnologica -, care ar face imposibila depistarea unor civilizatii similare sau, cu atit mai putin, a unora superioare sau inferioare. Dar tinind cont de vastitatea entitatilor inscriptibile sub termenul “viata” (el insusi nedefinit complet), nici macar nu prea stim ce sa cautam pentru a gasi mai repede. Asta, in caz ca vrem cu adevarat sa gasim ceva “dincolo de noi”.
MAI MULTE INFORMATII SI PARERI VREAU SA LE AFLU DE LA VOI SCRIINDU-MI PE ADRESA MEA DE MAIL.
Amazoane
Amazoanele erau un trib de femei războinice, aflat în nordul Mării Negre, menţionate prima dată în mitologia greacă. Cercetări recente tind să confirme existenţa unui sâmbure de adevăr în ceea ce priveşte legenda Amazoanelor. Se spune ca acestea ar fi fost fiicele zeului Ares, zeul razboiului.Heracle , la porunca regelui Euristeu, a fost trimis sa aduca cingatoarea fermecata a reginei Hipolita(regina amazoanelor).Viteaza Hipolita si mandra Antiopa domneau peste amazoane, care salasluiau la Pontul Euxin.Doar o data pe an se întalneau cu barbaţi,daca copilul se naştea fata ramenea împreună cu mama in tribul de amazoane daca se naştea băiat in cel mai bun caz era trimis sa locuiască împreună cu tatăl lui, iar in cel mai rau caz era omorât.Fetele erau aspru pregatite sa devină amoazoane extirpându-li-se sânul drept care le incomda in luptă.Relatări despre femeile luptatoare există si in China Africa de Nord şi Vest însă nicăieri ca şi(sic!) la greci.Se pare că amazoanele au ameninţat de 5 ori Atena. O victorie asupra amazoanelor ajungand să fie mai sărbatorita decât o victorie asupra perşilor.Sigur existenţa amazonelor este incercuită de mister.
Calatorie pe raul Amazoanelor
Cand in 1540, pe raul Napo, Francisco Orellana s-a despartit pentru totdeauna –cu sau fara voie- de Gonzalo Pizzaro, pe brigantina sa se aflau cincizeci de soldati si doi preoti; unul din acestia- Gaspar Carvajal- a facut o descriere a acestei calatorii. Potrivit versiunii lui Orellana si Carvajal, apele repezi ale raului Napo au dus in cateva zile corabia pe o distanta de mai multe sute de kilometrii de locul despartirii si pe tot parcursul ei n-au zarit pe mal nici un sat.Asadar, nici nu putea fi vorba sa procure provizii pentru expeditia lui Pizarro. Oamenii lui Orellana sufereau ei insisi de foame, erau nevoiti sa fiarba si sa manance pielea seilor. Abia la 8 ianuarie 1541 ei au intalnit primul sat indian. Era imposibil sa se intoarca, fiindca pe uscat nu exista drum, iar pe rau ar fi fost nevoiti sa navigheze cu vaslele impotriva curentului, in conditii deosebit de grele, timp de luni intregi.
Orellana a hotarat sa se lase in voia curentului si sa navigheze pana la mare, fara sa stie unde va ajunge in cele din urma. De la indienii localnici, spaniolii au aflat ca in apropiere se afla un rau foarte mare si s-au hotarat sa mai construiasca o brigantina. Ei au procurat de la indieni alimente si la 1 februarie si-au continuat drumul. La 11 februarie 1541 au ajuns la punctul unde se unesc trei rauri; cel mai mare dintre ele era „atat de lat ca o mare” (Maranon-Amazonul). Orellana s-a lasat in voia puternicului curent al raului, care ducea vasul sau spre rasarit, catre o mare necunoscuta si printr-o tara necunoscuta. Inca de la gurile raului Napo, uriasul fluviu isi rostogolea valurile in fata lui si Orellana credea ca se afla aproape de ocean. Dar treceau zile si saptamani si spaniolii continuau sa navigheze in jos, dusi de curent, fara sa vada vreun semn ca se apropie marea. Uriasul fluviu primea unul dupa altul afluenti mari si totusi calatorii puteau totdeauna sa vada de la mijlocul apei ambele maluri, uneori, ce-i drept, numai ca niste indepartate si vagi fasii de verdeata. Dar cand se apropiau de mal, in fata lor apareau nenumarate brate inconjurate din toate partile de desisurile de nestrabatut ale padurilor ecuatoriale virgine. Cand intalneau pe mal cate un sat mic, spaniolii il jefuiau si luau cu forta de la „salbatici” rezervele lor de alimente; in satele mai mari ei faceau schimb cu indienii sau ii convingeau sa le dea provizii. Uneori se hraneau destul de bine, dar erau torturati de „plaga egipteana- tantari”.
Mai departe, pe fluviu in jos, ei au intalnit triburi razboinice care cu barcile lor usoare ii atacau pe spanioli atunci cand se apropiau de mal.Praful de pusca pe care il aveau oamenii lui Orellana se stricase din pricina umezelii, iar corzile arbaletelor isi pierdusera elasticitatea asa incat spaniolii nu mai puteau folosi armele lor cu tragere lunga. De aceea, ambele vase se tineau, in limita posibilitatilor, la mijlocul fluviului unde erau mai putin expuse primejdiei. Dupa 50 de zile, spaniolii au ajuns in dreptul unui afluent de pe partea stanga, a carui apa parea „neagra ca cerneala”. Orellana a dat acestui afluent numele de Rio Negro, cel mai mare dintre afluentii din stanga ai Amazonului, cu o lungime de peste 1500 km.. Mai jos, pe cursul raului, tara avea o populatie mai deasa si pe maluri se intalneau sate mari. Unele dintre ele pareau sa se intinda pe cativa kilometrii. Pretutindeni se puteau capata porumbi si pasari.
Dupa cum spune Carvajal, la 24 iunie, spaniolii au intalnit un sat in care traiau numai femei, cu pielea de culoare deschisa, care nu aveau legaturi cu barbatii. Aceste femei purtau cozi lungi, erau inalte si puternice si inarmate cu arcuri si sageti. Ele i-au atacat pe spanioli, dar au fost respinse si au pierdut 7-8 luptatoare. Acest pasaj din povestirea despre calatoria lui Orellana a produs o impresie atat de puternica asupra contemporanilor,vechea legenda greaca despre amazoane, incat raul caruia Orellana a vrut sa-i dea numele sau, a capatat, pastrandu-l pana astazi, numele de „Raul Amazoanelor”, fluviul cu cel mai mare debit de apa din lume. 32126kgd62pft2f
Mai aproape de mare, traiau caraibii ; Carvajal sustine ca ei erau canibali, mancau carnea dusmanilor ucisi dar erau si mestesugari iscusiti. Ei faceau tot felul de arme si vase frumoase, viu colorate. In sfarsit, spaniolii au ajuns la marea Dulce, adica la gurile marelui fluviu. Aceasta s-a intamplat pe 2 august 1541. Intreaga calatorie pe raul Amazoanelor, de la gurile raului Napo si pana la mare, a durat 172 de zile.Desi au avut ciocniri dese cu indienii, numai 3 spanioli au murit din cauza ranilor si 8 din pricina bolilor.
Expeditia s-a pregatit timp de peste 3 saptamani pentru a iesi in mare. Spaniolii au acoperit cu punti ambele brigantine si au facut panze din mantiile lor peruviene. La 26 august, fara busola si fara pilot, Orellana a iesit in ocean si a pornit spre nord de-a lungul tarmurilor continentului.Din fericire, in tot timpul calatoriei, nu i-au prins nici furtuni si nici poi torentiale, caci altfel vasele slabe ale lui Orellan n-ar fi rezistat. Intr-o noapte, ele s-au pierdut unul de altul si si-au continuat calatoria separat.Orellana si tovarasii lui de drum, au trevut cu bine prin golful Paria si prin teribilele lui guri (stramtori). Ajungand la 11 septembrie 1541 pe insulita Cubaua, situata in dreptul coastei de sud a insulei Perlelor (Margarita ).Aici, au intalnit compatrioti care le-au aratat multa prietenie, fiind impresionati de povestea calatoriei neobisnuite care durase in total 8 luni si jumatate.
¨¨¨Soarta lui Orellana¨¨¨
Aceasta este versiunea lui Orellana si Carvajal. Partizanii lui Pizarro insa, au declarat ca Orellana nu este numai un tradator, ci si un mincinos.De altfel, multi istorici considera ca el si-a inflorit aventurile sale uimitoare cu cele mai fantastice povestiri, in spiritul calatorilor mincinosi din evul mediu (de pilda „Sir John Mandeville” ). Au fost considerate drept basme povestirle despre popoarele neobisnuite care traiesc pe malurile raului si indeosebi povestirea ca spaniolii ar fi intalnit acolo, in padurile virgine de nestrabatut, „o republica a femeilor- a amazoanelor razboinice”. Calatorii de mai tarziu au cautat zadarnic pe malurile Amazonului urmele aceste republici a femeilor si ale satelor care se intindeau de-a lungul malului.
O alta minciuna raspandita de Orellana sau de insotitorii lui, despre orasele bogate pe care le-ar fi intalnit in drum, orase unde locuitorii acopereau cu aur templele lor si isi umpleau casele cu obiecte de aur, a produs o impresie si mai puternica asupra contemporanilor. Acest basm a determinat organizarea mai multor expeditii in bazinul A,mazonului, in cursul secolelor al XVI-lea si al XVII-lea. Ele n-au dat insa nici un rezultat. gf126k2362pfft
O importanta realizare geografica a lui Orellana aconstituit-o faptul ca el a strabatut primul dinspre vest spre est, de la un ocean la celalalt, un continent neexplorat si a dovedit in mod practic ca, cel putin in dreptul ecuatorului, acest continent sudic este extrem de lat, ajungand la cateva mii de kilometrii si ca „marea Dulce” a lui Vicente Pinzon reprezinta gurile „raului Amazoanelor”.
Din Cubagua, Orellana a trimis un raport regelui Spaniei si apoi a plecat cu insotitorii sai spre Espanola, unde a debarcat la sfarsitul anului 1541. Orellana visa sa puna stapanire pe intreaga tara descoperita de el. In anul urmator el s-a intors in Spania si a incheiat cu guvernul un contract cu privire la cucerirea ei. S-au gasit oameni bogati care sa-i finanteze expeditia. Pe la mijlocul anului 1544 o escadra alcatuita din patru nve cu 400 de oameni a parasit gurile Guadalquivirului. Expeditia a suferit un esec total. Ea a pierdut trei luni langa insulele Canare, si doua luni langa insulele Capului Verde; circa 100 de oameni au murit, iar 50 au dezertat. In timpul traversarii oceanului, o furtuna a imprastiat vasele si numai doua corabii au ajuns la gurile Amazonului. Acolo, Orellana si cea mai mare parte din oamenii lui au murt din pricina frigurilor. Cateva zeci de oameni care au mai scapat au plecat spre Espanola.
¨¨¨Descoperirea bazinului fluviului LA PLATA¨¨¨
In aprilie 1526, Sebastian Cabot, care era atunci in slujba spaniolilor, a plecat in fruntea unei flotile compuse din patru corabii. El avea misiunea sa treaca prin stramtoarea Magellan spre insulele Moluce, dar in loc de aceasta, el a pornit sa exploreze „raul lui Solis” (La Plata), la gurile caruia a ajuns in februarie 1527. El a lasat aici doua corabii mari, iar cu celelalte doua a pornit in sus pe raul Parana. Inaintand incet impotriva curentului, spre nord, si oprindu-se des pe drum, Cabot a ajuns in martie 1528 la gurile raului Paraguay, care se varsa in Parana dinspre nord. Pe cursul inferior al Paraguayului (probabil in apropiere de varsarea lui Rio Bermejo) a avut loc o ciocnire sangeroasa intre spanioli si agricultorii indieni localnici, bine organizati si bine inarmati.Intrucat in aceasta lupta spaniolii au pierdut 25 de oameni, Cabot s-a straduit din toate puterile sa stabileasca cu bastinasii relatii pasnice, ceea ce a si izbutit sa faca. El a gasit la ei podoabe de argint, pe care le-a luat in schimbul altor obiecte diferite (mai tarziu s-a aflat ca indienii isi procurasera podoabele in timpul unei expeditii facute in nord-vestul bazinului raului Paraguay ). Iata de ce,dupa intoarcerea lui Cabot in Spania, noul rau descoperit a inceput sa fie denumit Rio de la Plata ( raul Argintiu ); mai tarziu aceasta denumire s-a pastrat numai pentru estuarul comun al raurilor Parana si Uruguay.
Cabot a construit doua forturi pe tarmul fluviului La Plata si pe cursul inferior al Paranei. Dar cand in 1535 o noua expeditie de mari proportii condusa de Pedro Mendoza a patruns in La Plata, ea a constatat ca forturile fusesera distruse, iar micile lor garnizoane nimicite de indieni. Atunci Mendoza a construit pe tarmul apusean al fluviului La Plata, la sud de delta Paranei, orasul Buenos Aires. Un detasament comandat de Juan de Ayolas, trimis in cautarea „tarii de argint”,pe Parana si Paraguay in sus, a patruns pana la gurile raului Pilcomayo, unde a fost intemeiat orasul Asuncion (1536). In anul urmator, Ayolas a mai inaintat pe cursul raului, pana la tropicul sudic (pana la 21’ latitudine sudica), descoperind regiunea Grand Chaco. El a mers cu detasamentul sau prin padurile rare din aceasta regiune, departe de apus, pana la poalele Anzilor, apoi s-a intors si in apropiere de raul Paraguay a pierit impreuna cu insotitorii sai intr-o lupta cu indieni localnici.Indienii din regiunea Buenos Aires faceau de asemenea in permanenta incursiuni asupra orasului si spaniolii au fost nevoiti sa plece de acolo. Inainte de a-l parasi, ei i-au dat foc (1541). Orasul a fost refacut abia in 1580, devenind capitala coloniei La Plata.
Alvaro Nunez Cabeza de Vaca, numit guvernator al coloniei La Plata, dupa moartea lui Mendoza (1537), a ales un drum nou pentru a patrunde in bazinul fluviului La Plata.El a debarcat cu un detasament pe coasta Braziliei de sud, in dreptul paralelei de 27’5’’ latitudine sudica a urcat in partea de sud a podisului Braziliei si l-a strabatut urmand calea raului Iguacu (1300 km.), pana ce a ajuns la Parana. Cu acest prilej, la 25 de km. mai sus de varsarea raului Iguacu el a descoperit una dintre cele mai mari cascade ale lumii: raul cu un debit mare de apa care se imparte intr-o multime de brate, ajungand la o latime de aproape 3 km., se pravaleste de pe o stanca inalta de 65-70 metri in peste 30 de suvoaie despartite de insulite stancoase. Detasamentul lui Cabeja de Vaca a coborat pana la gurile Paraguayului, iar pe acest rau a urcat pana la Asuncion.
Domingo Martinez Irala, loctiitorul lui Cabeja de Vaca a urcat in 1543 la Asuncion in regiunea mlastinoasa de pe cursul superior al raului Paraguay pana la varsarea raului Cuyaba, dincolo de paralele 18’ latitudine sudica. El a cautat fara succes sa ajunga din saraca colonie La Plata in bogatul Peru.Dupa cativa ani (1547-1548), Irala si-a reluat incercarea, mergand pe un drum situat mai spre sud, a traversat partea de nord a regiunii Grand Chaco si a urcat pe podisul care poarta acum numele de podisul Boliviei. Drumul spre malurile fluviului La Plata in Peru fusese astfel descoperit. Dupa aceste expeditii, spaniolii au ajuns sa cunoasca tot cursul raului Paraguay, precum si cursul inferior si mijlociu al Paranei, demonstrandu-se ,astfel, dupa exemplul raului Iguacu, care izvoraste din muntii Serra do Mar, ca macar unii dintre afluentii de pe stanga Paranei izvorasc foarte aproape de oceanul Atlantic, de pe povarnisurile vestice ale muntilor de pe litoral.
Orellana a hotarat sa se lase in voia curentului si sa navigheze pana la mare, fara sa stie unde va ajunge in cele din urma. De la indienii localnici, spaniolii au aflat ca in apropiere se afla un rau foarte mare si s-au hotarat sa mai construiasca o brigantina. Ei au procurat de la indieni alimente si la 1 februarie si-au continuat drumul. La 11 februarie 1541 au ajuns la punctul unde se unesc trei rauri; cel mai mare dintre ele era „atat de lat ca o mare” (Maranon-Amazonul). Orellana s-a lasat in voia puternicului curent al raului, care ducea vasul sau spre rasarit, catre o mare necunoscuta si printr-o tara necunoscuta. Inca de la gurile raului Napo, uriasul fluviu isi rostogolea valurile in fata lui si Orellana credea ca se afla aproape de ocean. Dar treceau zile si saptamani si spaniolii continuau sa navigheze in jos, dusi de curent, fara sa vada vreun semn ca se apropie marea. Uriasul fluviu primea unul dupa altul afluenti mari si totusi calatorii puteau totdeauna sa vada de la mijlocul apei ambele maluri, uneori, ce-i drept, numai ca niste indepartate si vagi fasii de verdeata. Dar cand se apropiau de mal, in fata lor apareau nenumarate brate inconjurate din toate partile de desisurile de nestrabatut ale padurilor ecuatoriale virgine. Cand intalneau pe mal cate un sat mic, spaniolii il jefuiau si luau cu forta de la „salbatici” rezervele lor de alimente; in satele mai mari ei faceau schimb cu indienii sau ii convingeau sa le dea provizii. Uneori se hraneau destul de bine, dar erau torturati de „plaga egipteana- tantari”.
Mai departe, pe fluviu in jos, ei au intalnit triburi razboinice care cu barcile lor usoare ii atacau pe spanioli atunci cand se apropiau de mal.Praful de pusca pe care il aveau oamenii lui Orellana se stricase din pricina umezelii, iar corzile arbaletelor isi pierdusera elasticitatea asa incat spaniolii nu mai puteau folosi armele lor cu tragere lunga. De aceea, ambele vase se tineau, in limita posibilitatilor, la mijlocul fluviului unde erau mai putin expuse primejdiei. Dupa 50 de zile, spaniolii au ajuns in dreptul unui afluent de pe partea stanga, a carui apa parea „neagra ca cerneala”. Orellana a dat acestui afluent numele de Rio Negro, cel mai mare dintre afluentii din stanga ai Amazonului, cu o lungime de peste 1500 km.. Mai jos, pe cursul raului, tara avea o populatie mai deasa si pe maluri se intalneau sate mari. Unele dintre ele pareau sa se intinda pe cativa kilometrii. Pretutindeni se puteau capata porumbi si pasari.
Dupa cum spune Carvajal, la 24 iunie, spaniolii au intalnit un sat in care traiau numai femei, cu pielea de culoare deschisa, care nu aveau legaturi cu barbatii. Aceste femei purtau cozi lungi, erau inalte si puternice si inarmate cu arcuri si sageti. Ele i-au atacat pe spanioli, dar au fost respinse si au pierdut 7-8 luptatoare. Acest pasaj din povestirea despre calatoria lui Orellana a produs o impresie atat de puternica asupra contemporanilor,vechea legenda greaca despre amazoane, incat raul caruia Orellana a vrut sa-i dea numele sau, a capatat, pastrandu-l pana astazi, numele de „Raul Amazoanelor”, fluviul cu cel mai mare debit de apa din lume. 32126kgd62pft2f
Mai aproape de mare, traiau caraibii ; Carvajal sustine ca ei erau canibali, mancau carnea dusmanilor ucisi dar erau si mestesugari iscusiti. Ei faceau tot felul de arme si vase frumoase, viu colorate. In sfarsit, spaniolii au ajuns la marea Dulce, adica la gurile marelui fluviu. Aceasta s-a intamplat pe 2 august 1541. Intreaga calatorie pe raul Amazoanelor, de la gurile raului Napo si pana la mare, a durat 172 de zile.Desi au avut ciocniri dese cu indienii, numai 3 spanioli au murit din cauza ranilor si 8 din pricina bolilor.
Expeditia s-a pregatit timp de peste 3 saptamani pentru a iesi in mare. Spaniolii au acoperit cu punti ambele brigantine si au facut panze din mantiile lor peruviene. La 26 august, fara busola si fara pilot, Orellana a iesit in ocean si a pornit spre nord de-a lungul tarmurilor continentului.Din fericire, in tot timpul calatoriei, nu i-au prins nici furtuni si nici poi torentiale, caci altfel vasele slabe ale lui Orellan n-ar fi rezistat. Intr-o noapte, ele s-au pierdut unul de altul si si-au continuat calatoria separat.Orellana si tovarasii lui de drum, au trevut cu bine prin golful Paria si prin teribilele lui guri (stramtori). Ajungand la 11 septembrie 1541 pe insulita Cubaua, situata in dreptul coastei de sud a insulei Perlelor (Margarita ).Aici, au intalnit compatrioti care le-au aratat multa prietenie, fiind impresionati de povestea calatoriei neobisnuite care durase in total 8 luni si jumatate.
¨¨¨Soarta lui Orellana¨¨¨
Aceasta este versiunea lui Orellana si Carvajal. Partizanii lui Pizarro insa, au declarat ca Orellana nu este numai un tradator, ci si un mincinos.De altfel, multi istorici considera ca el si-a inflorit aventurile sale uimitoare cu cele mai fantastice povestiri, in spiritul calatorilor mincinosi din evul mediu (de pilda „Sir John Mandeville” ). Au fost considerate drept basme povestirle despre popoarele neobisnuite care traiesc pe malurile raului si indeosebi povestirea ca spaniolii ar fi intalnit acolo, in padurile virgine de nestrabatut, „o republica a femeilor- a amazoanelor razboinice”. Calatorii de mai tarziu au cautat zadarnic pe malurile Amazonului urmele aceste republici a femeilor si ale satelor care se intindeau de-a lungul malului.
O alta minciuna raspandita de Orellana sau de insotitorii lui, despre orasele bogate pe care le-ar fi intalnit in drum, orase unde locuitorii acopereau cu aur templele lor si isi umpleau casele cu obiecte de aur, a produs o impresie si mai puternica asupra contemporanilor. Acest basm a determinat organizarea mai multor expeditii in bazinul A,mazonului, in cursul secolelor al XVI-lea si al XVII-lea. Ele n-au dat insa nici un rezultat. gf126k2362pfft
O importanta realizare geografica a lui Orellana aconstituit-o faptul ca el a strabatut primul dinspre vest spre est, de la un ocean la celalalt, un continent neexplorat si a dovedit in mod practic ca, cel putin in dreptul ecuatorului, acest continent sudic este extrem de lat, ajungand la cateva mii de kilometrii si ca „marea Dulce” a lui Vicente Pinzon reprezinta gurile „raului Amazoanelor”.
Din Cubagua, Orellana a trimis un raport regelui Spaniei si apoi a plecat cu insotitorii sai spre Espanola, unde a debarcat la sfarsitul anului 1541. Orellana visa sa puna stapanire pe intreaga tara descoperita de el. In anul urmator el s-a intors in Spania si a incheiat cu guvernul un contract cu privire la cucerirea ei. S-au gasit oameni bogati care sa-i finanteze expeditia. Pe la mijlocul anului 1544 o escadra alcatuita din patru nve cu 400 de oameni a parasit gurile Guadalquivirului. Expeditia a suferit un esec total. Ea a pierdut trei luni langa insulele Canare, si doua luni langa insulele Capului Verde; circa 100 de oameni au murit, iar 50 au dezertat. In timpul traversarii oceanului, o furtuna a imprastiat vasele si numai doua corabii au ajuns la gurile Amazonului. Acolo, Orellana si cea mai mare parte din oamenii lui au murt din pricina frigurilor. Cateva zeci de oameni care au mai scapat au plecat spre Espanola.
¨¨¨Descoperirea bazinului fluviului LA PLATA¨¨¨
In aprilie 1526, Sebastian Cabot, care era atunci in slujba spaniolilor, a plecat in fruntea unei flotile compuse din patru corabii. El avea misiunea sa treaca prin stramtoarea Magellan spre insulele Moluce, dar in loc de aceasta, el a pornit sa exploreze „raul lui Solis” (La Plata), la gurile caruia a ajuns in februarie 1527. El a lasat aici doua corabii mari, iar cu celelalte doua a pornit in sus pe raul Parana. Inaintand incet impotriva curentului, spre nord, si oprindu-se des pe drum, Cabot a ajuns in martie 1528 la gurile raului Paraguay, care se varsa in Parana dinspre nord. Pe cursul inferior al Paraguayului (probabil in apropiere de varsarea lui Rio Bermejo) a avut loc o ciocnire sangeroasa intre spanioli si agricultorii indieni localnici, bine organizati si bine inarmati.Intrucat in aceasta lupta spaniolii au pierdut 25 de oameni, Cabot s-a straduit din toate puterile sa stabileasca cu bastinasii relatii pasnice, ceea ce a si izbutit sa faca. El a gasit la ei podoabe de argint, pe care le-a luat in schimbul altor obiecte diferite (mai tarziu s-a aflat ca indienii isi procurasera podoabele in timpul unei expeditii facute in nord-vestul bazinului raului Paraguay ). Iata de ce,dupa intoarcerea lui Cabot in Spania, noul rau descoperit a inceput sa fie denumit Rio de la Plata ( raul Argintiu ); mai tarziu aceasta denumire s-a pastrat numai pentru estuarul comun al raurilor Parana si Uruguay.
Cabot a construit doua forturi pe tarmul fluviului La Plata si pe cursul inferior al Paranei. Dar cand in 1535 o noua expeditie de mari proportii condusa de Pedro Mendoza a patruns in La Plata, ea a constatat ca forturile fusesera distruse, iar micile lor garnizoane nimicite de indieni. Atunci Mendoza a construit pe tarmul apusean al fluviului La Plata, la sud de delta Paranei, orasul Buenos Aires. Un detasament comandat de Juan de Ayolas, trimis in cautarea „tarii de argint”,pe Parana si Paraguay in sus, a patruns pana la gurile raului Pilcomayo, unde a fost intemeiat orasul Asuncion (1536). In anul urmator, Ayolas a mai inaintat pe cursul raului, pana la tropicul sudic (pana la 21’ latitudine sudica), descoperind regiunea Grand Chaco. El a mers cu detasamentul sau prin padurile rare din aceasta regiune, departe de apus, pana la poalele Anzilor, apoi s-a intors si in apropiere de raul Paraguay a pierit impreuna cu insotitorii sai intr-o lupta cu indieni localnici.Indienii din regiunea Buenos Aires faceau de asemenea in permanenta incursiuni asupra orasului si spaniolii au fost nevoiti sa plece de acolo. Inainte de a-l parasi, ei i-au dat foc (1541). Orasul a fost refacut abia in 1580, devenind capitala coloniei La Plata.
Alvaro Nunez Cabeza de Vaca, numit guvernator al coloniei La Plata, dupa moartea lui Mendoza (1537), a ales un drum nou pentru a patrunde in bazinul fluviului La Plata.El a debarcat cu un detasament pe coasta Braziliei de sud, in dreptul paralelei de 27’5’’ latitudine sudica a urcat in partea de sud a podisului Braziliei si l-a strabatut urmand calea raului Iguacu (1300 km.), pana ce a ajuns la Parana. Cu acest prilej, la 25 de km. mai sus de varsarea raului Iguacu el a descoperit una dintre cele mai mari cascade ale lumii: raul cu un debit mare de apa care se imparte intr-o multime de brate, ajungand la o latime de aproape 3 km., se pravaleste de pe o stanca inalta de 65-70 metri in peste 30 de suvoaie despartite de insulite stancoase. Detasamentul lui Cabeja de Vaca a coborat pana la gurile Paraguayului, iar pe acest rau a urcat pana la Asuncion.
Domingo Martinez Irala, loctiitorul lui Cabeja de Vaca a urcat in 1543 la Asuncion in regiunea mlastinoasa de pe cursul superior al raului Paraguay pana la varsarea raului Cuyaba, dincolo de paralele 18’ latitudine sudica. El a cautat fara succes sa ajunga din saraca colonie La Plata in bogatul Peru.Dupa cativa ani (1547-1548), Irala si-a reluat incercarea, mergand pe un drum situat mai spre sud, a traversat partea de nord a regiunii Grand Chaco si a urcat pe podisul care poarta acum numele de podisul Boliviei. Drumul spre malurile fluviului La Plata in Peru fusese astfel descoperit. Dupa aceste expeditii, spaniolii au ajuns sa cunoasca tot cursul raului Paraguay, precum si cursul inferior si mijlociu al Paranei, demonstrandu-se ,astfel, dupa exemplul raului Iguacu, care izvoraste din muntii Serra do Mar, ca macar unii dintre afluentii de pe stanga Paranei izvorasc foarte aproape de oceanul Atlantic, de pe povarnisurile vestice ale muntilor de pe litoral.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
