Povesti despre lupi

Prin anii ’60 ai secolului trecut(!), de prin pădurile sud-asiatice, vânătorii englezi au reuşit să captureze un copil-lup; mai fusese prins unul cam cu o sută de ani înainte, însă abia celui de-al doilea i-a fost reţinută, datorită cinematografiei, imaginea. Era deja un adolescent, dar nu ştia mersul biped; coatele şi genunchii căpătaseră adevărate… copite, putea alerga cu viteză. Evident, pletele îi erau până la pământ. „În istorie” se mai auzise de cazuri asemănătoare, însăşi legenda întemeierii Romei are la bază o lupa capitolina (lupa fiind străveche, etruscă, iar gemenii adăugaţi în secolul al XV-lea, se pare, pentru a ilustra legenda despre Romulus şi Remus). Faptele reale s-au amestecat deseori cu basmele despre oamenii transformaţi în lupi pe lună plină, priculici, lykanthropi (nume derivând de la crudul rege al Arcadiei, Lykaos, pe care Zeus l-a pedepsit transformându-l în lup). „Literatori” de senzaţie, dar şi scriitori importanţi, precum Kipling, sau la noi Vasile Voiculescu, s-au inspirat din asemenea fenomen. Evident că au proliferat şi filmele pe această temă, începând cu vestitul The Wolf Man, cu Lon Chaney Jr., Bela Lugosi, Maria Ouspenskaya, din 1941…
Atunci însă, în anii ’60, evenimentul nu a făcut doar senzaţie, ci a ridicat şi probleme de tot felul; inevitabil, „copilul” s-a trezit într-o locaţie căreia n-avem cum să-i spunem altfel decât închisoare. Au protestat creştinii, propagatorii drepturilor omului, dar Academia Regală britanică a ales calea anevoioasă a “reabilitării” ciudatei fiinţe; chiar a experimentului. Au fost angajaţi pedagogi din şcolile speciale, logopezi, medici, beneficiind de tot ce se realizase până atunci mai valoros în domeniul tehnicii. Zadarnic! Fiinţa devenise tot mai insensibilă la cei din jur. Arunca mâncarea pe jos înainte de a o consuma, nu s-a atins de pat. A murit cam pe la douăzeci de ani. Reţin ca pe o imagine de excepţie aceea în care i se ofereau pe bandă de magnetofon … urlete de lup. Atunci apatia înceta, atenţia era ascuţită.
Cum se explică eşecul total al „recuperării” nefericitei fiinţe? (Nu s-a reuşit nici măcar inculcarea elementarelor reflexe condiţionate!). În primul rând - au concluzionat specialiştii - cunoaşterea, învăţarea, se fac până pe la şase ani prin imitaţie; calitate înnăscută la prunci. Chiar şi această etapă are subdiviziuni, de la vârsta când se vede clar cum copiii încearcă să-i imite, chiar şi cu buzele, pe adulţi. După şase ani începe educaţia, instruirea pe baza acumulărilor anterioare, momente în care survin şi cointeresarea subiectului, dar şi factori coercitivi. De aici “în sus” copilul nu mai imită, ci îşi ia modele, eroizându-i pe cei care ştiu mai multe decât el. Iată de ce un copil „nevorbit” rămâne în urmă cu dezvoltarea…
Dar atunci… cum stăm cu „La început a fost cuvântul”? Nu cumva şi involuţionismul este valabil (maimuţa s-ar trage din om)?
A trecut şi acest sfârşit de toamnă, a trecut Sfântul Andrei. Lupii care s-au adunat, la apelul făcut de pe un deal de către Apostol (conform tradiţiei româneşti), mai sprinteni ca în tot restul anului, pentru a primi prada pentru tot restul iernii, ne-au făcut să ne amintim povestea copilului-lup. Şi adevărul că nou-născutul se naşte prizonier într-o lume prestabilită, că i se vor impune o anumită cultură, limbă, etică socială. La urma urmei, o altă semnificaţie a dictonului homo hominis lupus…

Lupii

Pus deseori sa joace rolul celui rau in basmele si legendele multor popoare, lupul a fost mai mereu nedreptatit de literatura si chiar de istorie.
Povesti celebre - ca Scufita Rosie sau Cei trei purcelusi - i-au facut pe copiii de pretutindeni sa se teama de lupul cel rau care mananca oi, vite si chiar pe bunica, daca se lasa pacalita de acesta si il primeste in casa… Acest sentiment, transformat chiar in ura la nivelul oamenilor maturi, a dus la uciderea in masa a lupilor in cele mai multe tari din Europa si din lumea intreaga, ruda salbatica a cainelui fiind din ce in ce mai aproape de disparitie. Spre mandria noastra, in Muntii Carpati continua sa traiasca in imediata vecinatate a oamenilor aproape o treime dintre lupii europeni, pe care World Wide Fund for Nature (Fondul Mondial pentru Natura) incearca sa-i protejeze prin campanii complexe.
In cadrul acestui proiect, s-a reusit prinderea si apoi instalarea de radio-emitatoare pe un numar de 12 lupi din sapte haite diferite. Apoi, participantii la actiune au petrecut nopti intregi in munti, dormind chiar sub cerul liber, pentru a putea observa comportamentul lupilor.
Luand in considerare toate aceste incercari de a-i salva de la disparitie, se pare ca povestea lupilor din Romania va avea - in viitorul apropiat - un final fericit.
Lupul cenusiu (Canis lupus) face parte din familia canidelor (care mai cuprinde vulpile, sacalii si coiotii) fiind cel mai mare dintre cele patruzeci de rase de lupi cunoscute. Putand atinge pana la un metru inaltime si chiar doi in lungime, acest masiv pradator vaneaza numai noaptea, in special caprioare, elani si reni, hranindu-se in perioadele de criza si cu fructe de padure, pasari, pesti si castori. Aria de raspandire a lupului cenusiu este in principal nordul Americii, doar in cateva state din aceasta zona existand o populatie de lupi destul de mare pentru a nu fi pe cale de disparitie. Haita este formata din 2 pana la 15 lupi, condusa de masculul cel mai puternic, iar membrii grupului sunt in principal familia si “rudele” cele mai apropiate.
Comunicarea este foarte importanta, lupul folosindu-si cunoscutul si infricosatorul urlet pentru a-si chema puii, pentru a aduna haita “la masa” sau pentru a avertiza alte haite asupra unui posibil pericol. Din cauza omului (principalul dusman al lupului), a bolilor si a foametei, aceste animale nu traiesc in salbaticie mai mult de 10 ani.

Pe acelasi continent, dar in sudul Americii de Nord, traieste lupul mexican (Canis lupus baileyi), ajuns pe aceste meleaguri dupa ce a fost practic “gonit” de vanatorii din statele sudice ale S.U.A., ultimul exemplar fiind impuscat in 1970. De aceea, in Mexic exista o lege care interzice vanatoarea lupilor, pedeapsa pentru omorarea lor fiind patru luni de inchisoare. In prezent, singurii lupi care mai traiesc in mediul lor natural provin din centrele speciale de crestere, de unde, cand ating varsta maturitatii (intre 1 si 2 ani) sunt readusi inapoi in liberatate, sub supraveghe-rea atenta a zoologilor. Lupul mexican este cea mai mica rasa dintre speciile cu blana gri (maxim 1,5 metri lungime), iar hrana lor consta din antilope, iepuri sau alte rozatoare.
Una dintre rasele cele mai interesante din punctul de vedere al zonei in care traieste este lupul etiopian, deseori vazut in campiile cu vegetatie ierboasa sau in muntii cu altitudini de pana la 4300 de metri din sudul acestei tari africane. De asemenea, in Etiopia exista si un mare parc national, situat in muntii Bale, unde traiesc singurii 600 de lupi etiopieni din lume; numarul celor care inca mai exista in salbaticie nu depaseste o mie de exemplare. Avand o coada de 33 cm si o greutate de 15 - 18 kg, lupul etiopian se hraneste cu mamifere mici, in special cartite, iepuri sau soareci de camp, adultii mestecand mancarea inainte de a o da puilor. Ca majoritatea lupilor din lume, si cel etiopian este pe cale de disparitie, fiind animal ocrotit prin lege.
Singur pe un teritoriu foarte intins, lupul polar sau arctic este rasa care traieste in cele mai grele conditii: la temperaturi cu mult sub zero grade, cinci luni de intuneric pe an si multe saptamani fara hrana. De aceea, lupii polari nu sunt deloc “mofturosi” la mancare, vanand orice animal pe care-l prind, hranindu-se inclusiv cu oasele, pielea sau blana vietatii respective. Desi traiesc in zona arctica, blana lor nu este alba, putand varia de la rosu, alb sau gri pana la negru. Liberi pe un teren vast si departe de armele oamenilor, totusi lupii arctici nu traiesc, in medie, mai mult de 7 ani. In captivitate au sanse mai mari, reusindu-se performante de viata de pana la 17 ani.
Lupul roscat (Canis rufus) nu este o rasa propriu-zisa, ci o incrucisare reusita intre lupul gri si coiot. Desi este considerat un animal recent aparut, exista totusi fosile care dovedesc prezenta pe pamant a lupului roscat inca de acum 750.000 de ani, fiind cea mai apropiata ruda a primelor specii de caini americani. Traieste in sud-estul Statelor Unite, preferand pentru culcus zonele nisipoase situate de-a lungul coastelor sau scorburile copacilor. Hrana sa consta in pasari, iepuri si rozatoare mici, rar existand doi sau trei lupi care isi unesc fortele pentru a ataca animale mari.
Am vorbit despre lupi albi, etiopieni, roscati, americani si am ajuns, in sfarsit, la fioroasele carnivore cu colti care traiesc si prin zonele noastre: lupii europeni. La fel ca si celelalte rase, si lupul cu blana sura din Europa este, in multe tari, pe cale de disparitie. Astfel, cele aproape 250 de exemplare din Italia sunt ocrotite de lege, la fel ca si in Norvegia, Suedia sau Marea Britanie, tara in care ultimul lup salbatic a murit in 1743! De asemenea, in Spania si Portugalia exista - din 1985 - o organizatie numita “Grupo Lobo”, care are ca scop protectia lupilor in Peninsula Iberica.
Lupul romanesc a fost si este in atentia multor cercetatori din lumea intreaga. Mai mult de atat, din 1994, Fondul Mondial pentru Natura desfasoara un amplu program pentru salvarea lupilor din muntii Piatra Craiului, printre singurii care traiesc in vecinatatea omului. Zona in care “copiii noptii” - cum ii numea Dracula in romanul cu acelasi nume - vin cel mai des in contact cu omul este Brasovul, unde lupii coboara pana la pubelele de gunoi din preajma blocurilor, pentru a cauta hrana.
Din acest motiv, organizatia mai sus amintita a incercat sa le explice oamenilor ca lupul nu ataca oamenii decat in cazuri foarte rare, apropierea animalului de locuinte fiind mai mult o posibila “atractie turistica” decat un pericol pentru viata omului.

Despre Lupi

Despre lupi

Inteligent, inventiv si adaptabil, lupul este probabil specia cea mai rãspânditã dintre mamiferele care trãiesc în prezent. Pe vremuri, lupul era prezent în întreaga emisferã nordicã, adaptându-se cu succes la cele mai diferite conditii de trai. Pentru a se descurca în aceste conditii divese, lupul a fost nevoit sã învete sã vâneze cele mai diferite vietãti, fie insecte, rozãtoare, sau animale mai mari, cum este elanul, bizonul sau boul moscat. Este un vânãtor foarte talentat, însã modul lui de trai are un impediment major: este concurent direct al omului, si pe majoritatea zonei lui de rãspândire a pierdut în aceastã luptã inegalã.

Lupul rosu, care pe vremuri popula regiunea sud-esticã a Statelor Unite, azi este foarte rar; exemplarele care trãiau în sãlbãticie poate chiar au dispãrut complet. Lupul este rãspândit în Canada, Alaska, Europa de Est, Peninsula Scandinavã, Rusia, Orientul Apropiat, Asia Centralã si Siberia, dar densitatea lor este în general redusã pe aceste arii. Lupul are mai multe subspecii distincte, cum este lupul polar, lupul de pãdure nord-american, lupul de stepã din deserturile Asiei Centrale si lupul comun, care trãieste si astãzi în muntii si pãdurile est-europene si ale peninsulei scandinave. Lupul de pustiu este mai zvelt si mai deschis la culoare decât lupul european si nord-american, iar lupii polari din tundrele nordice sunt mai mari, având blana albã si mai groasã. O haitã de lupi este de fapt o familie mai mare, care rareori numãrã peste 20 exemplare. Majoritatea haitelor sunt formate dintr-un numãr sase-opt indivizi dezvoltati, conducãtorii lor fiind perechea dominantã - masculul si femela alfa, dupã cum le denumesc specialistii în domeniu. În mod normal în haitã numai acestia pot avea urmasi. În haitele mai mici, restul exemplarelor dezvoltate sunt puii din anul anterior ai perechii dominante, care încã nu posedã teritoriu propriu. Lupii sunt animale deosebit de sociale, dar comportamentul în societatea lor este influentat nu numai de instinctul de cooperare, ci si de pozitia ocupatã în ierarhia interioarã. În vârful ierarhiei este perechea alfa - masculul este putin mai dominant -, iar restul indivizilor se conformeazã întotdeauna vointei lor. Dacã piere unul din perechea alfa, locul acestuia este luat de un alt individ din haitã. În aceste situatii are loc o competitie pentru ocuparea pozitiei de lider, dar o luptã adevãratã are loc rar deoarece ar însemna rãnirea unor indivizi importanti în vânãtoare. Din aceastã cauzã luptele sunt strict simbolice. Într-o oarecare mãsurã fiecare individ îsi cunoaste propria pozitie în ierarhia haitei.
Ori de câte ori se reîntîruneste haita, are loc repetarea ritualelor de prestigiu, partial pentru confirmarea pozitiilor si partial pentru verificarea validitãtii acestora. Uneori are loc o reorganizare, adicã un exemplar dominant se trezeste într-o pozitie inferioarã. Aceste exemplare retrogradate îsi aleg adesea calea independentei.

Teritoriul
Lupii tineri de la baza scãrii ierarhice nu au mult de pierdut. Cu timpul pãrãsesc haita si încearcã sã-si gãseascã o pereche si sã-si întemeieze propria haitã. Acesti "lupi singuratici" sunt uneori nevoiti sã facã cãlãtorii foarte lungi.
Lupul singuratic este foarte atent. Încearcã sã ocoleascã teritoriile haitelor strãine si sã nu facã gãlãgie, deoarece o poate pãti usor dacã întâlneste o altã haitã. Cu toate cã în interiorul haitei luptele sângeroase sunt foarte rare, în lupta pentru eliminarea intrusilor, haita atacã necrutãtor. Dacã lupul singuratic reuseste sã evite contactul cu propria specie, poate ajunge usor pe un teritoriu populat de oameni, unde eventual omoarã o oaie si va fi pânã la urmã împuscat. Toamna si iarna, haita duce o viatã nomadã pe un teritoriu mai mare decât zona de resedintã. Pe teritoriile unde existã animale de pradã din belsug, habitatele sunt mai mici si bine demarcate (circa 100 km²). Dacã prada este rarã, atunci acest teritoriu este de cel putin zece ori mai mare. Lupii de tundre, din teritoriile nordice, care vâneazã reni, urmãresc migrarea animalelor de pradã pe parcursul anului. De multe ori turmele de reni strãbat împreunã cu haitele de lupi teritorii imense. În Alska s-a urmãrit o astfel de haitã care a parcurs 1100 km în sase sãptãmâni, cutreierând circa 13000 km².

Marcarea prin secretii mirositoare
Bineînteles, haita nu poate declara un astfel de teritoriu imens proprietate privatã, dar zonele de resedintã mici, se considerã teritorii proprii. Membrii haitei marcheazã teritoriul prin secretii mirositoare - exact cum procedeazã câinii la primul stâlp electric întâlnit. Aceste semne avertizeazã lupii din vecinãtate cã pãtrunderea în teritoriul marcat "este interzisã".
Marcarea prin mirosuri este principalul mijloc de comunicare între lupi. Un alt mijloc de comunicare este urletul. Luptele dintre haite nu au un final fericit, de aceea fiecare haitã îsi semnaleazã cu precautie prezenta de la distantã prin urlet. La început urlã numai unul, apoi încep si tovarãsii lui, parcã urletul ar fi o plãcere. Lupii din haitã, care se aventureazã singuri prin pãdure, urlã pentru a tine legãtura cu ceilalti. Când o haitã începe sã urle, de obicei toate haitele din zonã încep sã urle între ele, realizând un concert înfiorãtor. Dacã o haitã este micã, înseamnã cã este vulnerabilã, este deci mai bine pentru ea sã se retragã în liniste. Din considerente similare, nici lupii singuratici nu urlã niciodatã. Tãcerea poate avea si un alt motiv; de exemplu atunci când o haitã vrea sã ocupe un teritoriu vecin, rãmâne în liniste pentru a putea surprinde haita vecinã.

Reproducerea
La sfârsitul primãverii comportamentul lupilor din haitã se schimbã. Migrarea pe întreg teritoriul habitatului este înlocuitã cu vânãtoarea scurtã, având punctul de plecare tabãra.
Alegerea acestui loc este privilegiul femelei gestante. Aceasta este de obicei femela cu rangul cel mai înalt, perechea mascului conducãtor din haitã (la lupi perechea rãmâne de obicei împreunã pânã la moarte). Dupã o perioadã de gestatie de sapte sãptãmâni se nasc patru-sapte pui neputinciosi, orbi. În urmãtoarele trei sãptãmâni, femela nu iese aproape deloc din vizuinã. Perechea ei face rost de hrana necesarã, ajutat de ceilati indivizi din haitã, care participã atât la hrãnirea femelei cât si a puilor. Acestia acceptã si îngrijirea puilor, când lupoaica este la vânãtoare. Dupã douã-trei luni, puii ies deja împreunã cu haita. Nu mai au nevoie de vizuinã, dar rãmân cu pãrintii încã multi ani. În acest timp învatã cum, unde si ce sã vâneze, iar în final pãrãsesc haita si încearcã sã întemeieze o haitã proprie.

Vânãtoarea
Lupul nu este pretentios; mãnâncã orice poate prinde si imobiliza. Vara, meniul lui este compus dintr-o sumedenie de ciudãtenii - pãsãri, broscute, gândaci si uneori chiar licheni si fructe. Mãnâncã si lesuri, fapt ce a contribuit la formarea imaginii lor proaste în ochii oamenilor, deoarece în trecut, asemãnãtor cu hoitarii, mâncau carnea de pe cadavrele omenesti. Aceste surse de hranã sunt întotdeauna binevenite la lupi, dar dacã tot este nevoie sã vâneze, acestia aleg întotdeauna prada cea mai mare pe care o pot captura, astfel fãcând cât mai rentabilã energia consumatã în vânãtoare. Pentru lupul singuratic, prada cea mai convenabilã este puiul sau cãprioara tânãrã sau un miel, dar dacã o haitã întreagã vâneazã, atunci cu cât prada este mai mare cu atât câstigul haitei este mai mare.
Lupii care vâneazã în haitã pot captura un elan matur de 500 kg sau chiar mai mult, de zece ori mai mare decât un lup bine dezvoltat. Pentru capturarea unei astfel de prãzi este nevoie de multã fortã, dârzenie si o conlucrare foarte bunã în echipã.
În timpul vânãtorii, lupii se ghideazã mai ales dupã miros. Când haita miroase ceva, lupii se opresc, îsi întorc capul în directia din care simt mirosul, si-si miscã entuziasmati coada, savurând mirosul prãzsii. Cum procedeazã dupã aceasta, depinde de conditiile teritoriale. Într-un spatiu deschis haita atacã instantaneu. În pãduri au sanse mai bune de a se apropia cât mai mult de pradã, cu atât mai mult dacã urmãresc mirosul acesteia, având vântul din fatã.
Dacã prada este singuraticã, sansele sunt bune pentru a o prinde, dar în majoritatea cazurilor aceasta simte pericolul si se apãrã. Dacã are dimensiuni mari, atunci se opreste pe loc si dã din copite, iar lupii se retrag probabil pentru a cãuta o pradã mai micã, mai usor de capturat. Dacã prada o ia la fugã, lupii se lanseazã în urmãrirea ei, dar dacã distanta nu scade repede, renuntã pentru a nu consuma prea multã energie.

Selectia naturalã
Animalele dezvoltate, puternice si sãnãtoase nu au motiv sã se teamã de lupi, însã cele tinere, bãtrâne, schiope sau bolnave sunt alese ca tintã, fiind usor de capturat. Acest lucru iese în evidentã atunci când haita atacã o turmã de reni sau de boi moscati: tintesc exemplarele care rãmân în urmã si captureazã întotdeauna exemplarele cele mai slabe. Din acest considerent turma care este atacatã periodic de lupi este mai sãnãtoasã în ansamblu decât cea care se bucurã de o protectie totalã. Lupii, îndatã ce au fosrt detectati, încearcã sã sperie turma pentru a o fugãri, ca sã izoleze individul cel mai slab de retul turmei. Dacã nu reusesc, turma îsi strânge rândurile si împreunã se apãrã cu coarnele si copitele, lupii fiind neputinciosi în aceste conditii.

Lucrul în echipã
Cooperarea poate spori serios sansele lupilor. Douã sau trei exemplare din haitã se ascund, în timp ce restul fugãresc turma cãtre ele. Când fugãritii îsi dau seama cã au cãzut în capcanã, cei puternici pot abandona înspãimântati pe cei slabi. Unul dintre lupi prinde prada iar restul lupilor îi sar în ajutor si în îngrãmãdeala de copite si picioare tintuiesc victima la pãmânt. Din pradã au parte si cei de la baza ierarhiei, dar se mãnâncã în ordinea strict ierarhicã si dacã mai rãmâne atunci o îngroapã sau pur si simplu o lasã acolo. Apoi se spalã într-un pârâu apropiat, dorm putin si se întorc pentru a continua ospãtul. Pentru femelele care alãpteazã si pentru pui aduc hranã în fãlci sau în stomac.
Un lup poate consuma pânã la 10 kg de carne deodatã. Oasele sunt curãtate si de cele mai mici fâsii de carne, iar animalele cele mai mici sunt mãncate în întregime. Deoarece 90% din hãituiri se lasã cu esec, lupii pot rãbda de foame mai multe zile la rând. Succesele în vânãtoare trebuie folosite cu eficientã maximã pentru a putea supravietui.