Spartanii si modul lor de educatie.

Întemeietorii Spartei sunt urmaşii înfricoşătorilor dorieni care au năvălit în ţara Laconiei prin anul 1200 Î.Hr. Fideli legilor ce le-ar fi fost date în secolul al IX-lea Î.Hr., de un înţelept numit Licurg, ei rămân în consecinţă un popor de soldaţi, cu obiceiuri rigide, cu o disciplină austeră. O strictă ierarhie îi opune pe cetăţeni, războinici care deţin puterea, locuitorilor din jurul cetăţii, descendenţi ai vechilor laconi, oameni liberi care plăteau impozitul şi serveau armata, dar fără drepturi politice (perieci) sau şerbi trataţi cu asprime şi gata să se răzvrătească (hiloţi). Sparta era caracterizată de o cultură războinică şi atrocităţi tradiţionale. Pământurile sale erau cultivate de sclavi, periecii, supravegheaţi intens,
de vreme ce erau mai numeroşi decât însuşi spartanii, lucru pentru care au avut loc diverse revoluţii. Spartanii erau caracterizaţi prin capa roşie şi barba stufoasă.

O asemenea organizare socială şi astfel de obiceiuri au permis spartanilor să cucerească o mare parte a Peloponesului şi, în final, să-i smulgă Atenei supremaţia, la sfârşitul secolului al V-lea Î.Hr. Apogeu de scurtă durată: la mijlocul secolului al IV-lea Î.Hr., epuizată de lupta sa împotriva capitalei Aticii, apoi împotriva Imperiului persan, cetatea intră într-un inevitabil declin.

Oraşul Sparta, sau Lacedemonia, din Grecia, este considerat a fi primul mare stat care a aparut in urma Epocii Arhaice timpurii. Spartanii au fost şi au rămas foarte renumiţi atât pentru curajul şi eroismul lor, dar mai ales pentru educaţia riguroasă pe care orice viitor luptător o primea. Astfel, acest oraş a pus la punct un sistem educativ care avea drept scop să-i transforme pe băieţi în soldaţi robuşti, iar pe fete în reproducătoare puternice. Educaţia spartană se caracterizează printr-o supunere completă a copiilor faţă de stat. Metodele pedagogice ale spartanilor i-au intrigat pe ceilalţi greci. în secolul al IV-lea Î.Hr., scriitorul atenian Xenofon, prieten şi admirator al Spartei, redactează o lucrare intitulată Statul lacedemonienilor, în care descrie educaţia copiilor. Informaţiile lui sunt completate de către filosoful Platon, compatriotul şi contemporanul său, şi mai târziu de către istoricul Plutarh (secolele l-II d.Hr.). Spartanii reprezentau poporul războinic cel mai de temut, doar atenienii au îndrăznit să-i înfrunte, plătind un preţ mare pentru aceast lucru.

Povestea Spartei este cea mai întunecată pagină din istoria Greciei, .spartanii fiind probabil cei mai aprigi din toata Grecia, iar în lupta dovedeau întotdeauna că sunt cei mai buni. După cum aminteşte Xenofon, spartanii atribuie metodele lor educative legislatorului mitic Licurg, care se pare că ar fi trăit în secolul al IX-lea Î.Hr. Această legendă înrădăcinează legile şi obiceiurile cetăţii într-un trecut îndepărtat şi le conferă autoritate şi prestigiu. În realitate, acestea îşi au originea prin 550 î.Hr., dată la care oraşul se repliază şi adoptă o orientare în întregime militară.

Viaţa unui spartan era o luptă continuă cu propriile slăbiciuni. Antrenamentul începea din ziua naşterii fiecărui spartan. Pentru micuţii spartani, totul începe sau se opreşte la naştere. într-adevăr, o comisie de bătrâni ai cetăţii examinează bebeluşii şi-i păstrează doar pe cei care sunt frumoşi, bine formaţi, robuşti. Sugarii urâţi, cu malformaţii sau debili sunt aruncaţi în haznaua cetăţii şi deci condamnaţi la o moarte sigură. Originea acestei practici, numită „eugenism", este şi ea atribuită lui Licurg. Copilul lăsat în viaţă este hrănit de doici zdravene, renumite în întreaga Grecie. În plus, copilul nu apartinea părinţilor, era proprietatea Spartei. Doicile nu înfaşă copiii în scutece, cum este obiceiul în restul Greciei în acea vreme, ci le lasă membrele libere. Se crede că astfel sugarii vor deveni repede mai corpolenţi şi mai curajoşi. Băiatul înţărcat rămâne în familia sa până la vârsta de şapte ani împliniţi. „Creşterea" cedează atunci locul educaţiei, al cărei monopol exclusiv este deţinut de stat. Cel mai brutal copil devenea conducătorul taberei şi poruncea tuturor celorlalţi copilaşi.


Educaţia se desfăşoară sub controlul unei persoane care are sarcina de a repartiza copiii în unităţi şi de a le da un comandant, recrutat dintre cei mai mari dintre ei. Aceste unităţi sunt, la rândul lor, împărţite în grupe mai mici, conduse de cel mai combativ dintre membrii lor. Copilul trebuie să asculte cu stricteţe de toţi aceşti responsabili. Şcolarizarea durează 13 ani şi cuprinde 3 cicluri: de la 7 la 11 ani, de la 12 la 15 ani şi de la 16 la 20 de ani. în cursul primului ciclu, copilul este întreţinut de familia sa. Se întâlneşte cu camarazii doar pentru exerciţii şi jocuri. După aceea, sistemul educativ devine mult mai restrictiv, chiar crud. Băiatul, începând de atunci, este despărţit de ai săi şi trăieşte în comunitate. Educaţia, care constă în a-l pregăti pe viitorul războinic ca să-şi apere patria, până la moarte dacă trebuie, este mai curând fizică şi morală decât intelectuală. Învăţarea citirii şi scrierii se reduce aici la strictul necesar. Poezia şi muzica figurează în program, nu pentru a trezi simţul estetic al tinerilor, ci pentru a le exalta virtuţile războinice şi a-i îndemna pe viitorii soldaţi la luptă. Cursa, lupta, mânuirea armelor (spadă sau suliţă) şi mişcările de trupe fac să crească forţa musculară a copiilor şi îi învaţă aspra disciplină care domneşte pe câmpurile de bătaie. Pentru a testa ardoarea în luptă a băieţilor, ei sunt aţâţaţi şi împinşi să se bată între ei. După cum relatează Xenofon şi Plutarh, gimnastica nu este rezervată numai băieţilor.

Pentru a purta în pântece copii sănătoşi şi viguroşi, tinerele femei spartane trebuie să aibă un corp solid şi foarte musculos, moştenit din copilăria şi adolescenţa lor. Ca şi micii lor însoţitori, fetiţele aleargă, se dedau la încercări de forţă şi aruncă suliţa şi discul. In timpul ritualurilor religioase, fetitele trebuiau sa apara asa cum le-a facut Zeus, goale. Lipsa vesmintelor frumoase trebuia sa le invete modestia. Obiceiurile de casatorie cereau ca logodnicul sa-si fure mireasa. Fata isi taia parul si se imbraca in haine barbatesti. Proaspatul insuratel se intorcea apoi in armata. Ca sa isi vada nevasta, trebuia sa fuga din cazarma.

Pentru statul spartan, dezvoltarea corpului este însoţită în mod obligatoriu de o pregătire morală nemiloasă, care trebuie să permită viitorului cetăţean să înfrunte cele mai dificile situaţii. Copilul creşte deci în condiţii de foarte mare austeritate, care au ca scop să-l înveţe să treacă peste necazuri şi dureri. Încă de la vârsta de 12 ani, el primeşte o singură şi unică haină, pe care o poartă tot anul, fie vară, sau iarnă. În acest fel, învaţă să lupte atât împotriva frigului, cât şi a căldurii. El se familiarizează şi cu murdăria, fiindcă îşi dezbracă rar haina pentru a se spăla... Neavând încălţăminte, el trebuie astfel să-şi întărească tălpile picioarelor şi să se deplaseze cu o mai mare agilitate. Copilul nu are de aşteptat nici consolarea unei mese bune. în mod deliberat, nu este hrănit pe săturate; trebuie să înveţe să suporte lipsa hranei, continuând să muncească. Adultii îi indemnau adesea la ceartă ca să vadă care este cel mai agresiv si puternic. Copiii dormeau pe aşternuturi din papură, pe care o adunau singuri de la râu. Iarna, cand inghetau de frig, le era permis sa doarma si pe niste scaieti... Întepaturile le dadeau senzatia de cald. Erau ţinuti in frig si flămânzi. Erau incurajati sa fure mancare, dexteritate care avea sa le fie de mare folos in razboaie. Daca erau prinsi, erau biciuiti. Nu erau pedepsiti pentru furt, ci pentru ca se lasasera prinsi. Bataia era considerata o metoda buna pentru calirea trupului si sufletului. Dacă tînărul plângea in timpul unei bătăi era batut si prietenul lui cel mai bun.

Dar spartanii, care înţeleg să dezvolte viclenia şi facultatea de a se descurca la tineri, nu-i opresc pe aceştia să-şi procure merinde suplimentare furând, singura condiţie pentru copii fiind aceea de a nu se lăsa prinşi. Descoperit, hoţul neîndemânatic este foarte sever pedepsit, nu pentru că a comis un act condamnabil, ci pentru că a eşuat în tentativa lui. Aşa cum scrie Xenofon, „este pedepsit cel care execută prost ceea ce i se predă". Seara, micul spartan doarme pe o saltea de paie neconfortabilă, pe care şi-a confecţionat-o singur, culegând trestii cu mâinile goale, fără să se ajute de nici o unealtă. Această educaţie atât de aspră, atât de inumană în ochii noştri, impusă unor generaţii de tineri spartani, nu a împiedicat până la urmă declinul şi apoi pieirea marii cetăţi lacedemoniene.

Spartanii nu isi ucideau copiii arucandu-i in prapastie.

A mai cazut un mit, vechi de pe vremea anticilor greci. Dupa cinci ani de sapaturi, o echipa de arheologi din Atena sustine ca poate demonta inspaimantatoarea legenda potrivit careia spartanii isi aruncau nou-nascutii bolnavi sau prea slabi, intr-o prapastie din muntii Taiget. Ei sustin, in schimb, ca in locul indicat au fost descoperite oseminte umane, insa ca acestea ar apartine unor persoane adulte, cu varste intre 18 si 35 de ani. Ramasitele dateaza din secolele al VI-lea - al V-lea i.Hr. si confirma varianta istoricilor, potrivit carora spartanii aruncau in aceasta prapastie prizonierii de razboi, tradatorii si criminalii. Destinata a atesta caracterul militarist al Spartei antice, legenda privind uciderea copiilor a fost propagata in special in scrierile moralistului grec Plutarh. Pana astazi, istoricii sustineau ca, in Sparta, fiecare nou-nascut era examinat de sfatul batranilor. Daca arata sanatos si puternic, sfatul hotara ca va trai. Daca era infirm sau slab era aruncat in munti si lasat in voia soartei. Incapand cu varsta de sapte ani, baietii erau trimisi in tabere, unde erau pregatiti pentru viata si invatati sa se lupte in razboaie.
Terifianta legenda care a ingrozit cititorii textelor cu caracter istoric sau pe amatorii filmelor gen T300T, potrivit careia spartanii isi omorau pruncii slabi, bolnavi sau cu defecte fizice, aruncandu-i in prapastie, nu are o baza reala. Specialistii sustin ca sapaturile nu indica faptul ca in zona s-ar afla ramasite ale unor copii. Cu toate acestea, expertii au descoperit in prapastie oseminte umane, ale unor adolescenti si adulti, cu varste cuprinse intre 18 si 35 de ani, a precizat Theodoros Pitsios, antropolog la Facultatea de medicina din Atena, citat de AFP.
"In prapastie au mai ramas oseminte, dar acestea nu apartin unor nou nascuti, potrivit sapaturilor realizate pana pe fundul prapastiei, situata la baza muntelui Taiget, in apropiere de Sparta actuala (Peloponez). Este vorba, fara indoiala, de un mit, sursele antice despre aceasta pretinsa practica sunt, de altfel, rare si imprecise", a adaugat Pitsios. Potrivit cercetatorilor, osemintele analizate pana in prezent, datand din secolele al VI-lea - al V-lea si apartinand unui numar de 46 de barbati, confirma textele antice potrivit carora spartanii aruncau in aceasta prapastie prizonierii de razboi, tradatorii si criminalii. "Descoperirile noastre evoca un episod din cel de-al doilea razboi dintre Sparta si Messina si infrangerea eroului messinian Aristomenes si a celor 50 de razboinici ai sai, aruncati in prapastie", a mai afirmat cercetatorul.

Destinata a atesta caracterul militarist al Spartei antice, legenda privind uciderea copiilor a fost propagata in special de Plutarh, in primul secol al erei noastre. Pana astazi, inscrisurile istoricilor sustineau ca, in Sparta, fiecare nou-nascut era examinat de sfatul batranilor. Daca arata sanatos si puternic, sfatul hotara ca va trai. Daca era infirm sau slab era aruncat in munti si lasat in voia soartei. In plus, copilul nu apartinea parintilor, era proprietatea Spartei. Copilul era lasat in grija mamei pana la sapte ani, cand era luat definitiv de stat si trimis intr-o tabara, care il pregatea pana la 20 de ani in arta de a lupta prin metode aspre. Cel mai brutal copil devenea conducatorul taberei si poruncea tuturor celorlalti copilasi. Adultii ii indemnau adesea la cearta ca sa vada care este cel mai agresiv si puternic. Copiii dormeau pe asternuturi din papura, pe care o adunau singuri de la rau. Iarna, cand inghetau de frig, le era permis sa doarma si pe niste scaieti, existand ideea ca intepaturile respective le dadeau senzatia de cald. Erau tinuti in frig si flamanzi. Mai mult chiar, erau incurajati sa fure mancare, abilitate ce avea sa le fie de mare folos in razboaie. Bataia era considerata o metoda buna pentru calirea trupului si sufletului. Baietii tineri trebuiau sa-i serveasca pe cei mai in varsta. Daca tanarul facea ceva rau, era muscat de podul palmei. Dupa 30 de ani aveau voie sa se casatoresca insa nu puteau sa stea cu familia decat in anumite zile. Metodele aspre ale spartanilor erau folosite pentru a obtine razboinici priceputi, diciplinati si rezistenti, in timp ce atenienii puneau accent si pe educatia spirituala pentru a avea cetateni pregatiti care sa poata participa la dezvoltarea cetatii implicandu-se si in viata politica.