duminică, 16 decembrie 2007
Despre originea si istoria Vikingilor-Prima parte
Scurta Introducere
Invadatorii din Nord sau normanzii (lat. normanorum), cunoscuti si sub denumirea generica de vikingi au dat Europei anglo-saxone si mai tarziu Lumii Noi o alta geografie politica. Coordonatele geografice ale Scandinaviei au fost delimitate aproximativ inca din Antichitate. Piteas din Massalia patrunde la sfarsitul secolului al IV-lea i.Hr. mai spre Nord amintind de enigmatica insula Thule. O data cu expeditiile lui Julius Caesar (100-44 i.Hr.) in Gallia, litoralul Marii Nordului sau Mare Germanicum este mai bine cunoscut, iar nave romane in vremea domniei lui Tiberiu (42 i.Hr.-37 d.Hr.) ocolesc Pen. Iutlanda in anii 4-5 d.Hr. identificand Scandinavia, care pana in secolul al XII va fi cunoscuta ca o insula. Despre aceste tinuturi indepartate si inospitaliere, inconjurate de mari reci, episcopul Iordanes, citand din opera pierduta a inaintasului sau Cassiodorus (490-585), sublinia: Scanza (denumirea latina a Peninsulei Scandinave) e un mare rezervor de popoare. Aceasta afirmatie, ascunde in spate un adevar stiintific: deplasarea imperceptibila si in masa a unor popoare pana atunci sedentare, datorata excesului demografic constatat inca din secolul al III-lea d.H. prin migrarea gotilor spre sud, din insula Gottland sau Tara Gotilor si care a atins apogeul intre anii 832-1000 la vikingi. Exodul scandinav care a “socat” Occidentul lui Carol cel Mare si a reusit in buna masura sa starneasca panica calugarilor anglo-saxoni din Northumbria, un regat pe teritoriul englez, facandu-i sa exclame la sfarsitul litaniilor: Apara-ne Doamne de furia normanda!, isi are precedentul in conditiile climatice blande din Nord, de dupa retragerea calotelor glaciare, care au favorizat dezvoltarea agriculturii sezoniere. Surplusul demografic a determinat in cele din urma deplasarea popoarelor Nordului in cele patru directii cardinale, pentru a coloniza noi teritorii.
O alta imagine istoriografica a Nordului
Istoriografia apuseana a preluat si dezvoltat teama fata de migratorii germanici amplificand gradul de confuzie. De ce? Iata o intrebare la care vom incerca sa raspundem pe baza celor mai noi investigatii privind lumea scandinava, dintr-o perspectiva mai apropiata de realitatile indepartatului Nord. Cronicile medievale redactate in preajma Anului 1000, plaseaza in centrul atentiei continuitatea imperiala romana sub diverse forme, aureolata in mantia crestinismului, punctul central fiind statul franc si evident figura arhietipica a lui Carol cel Mare, rege al francilor (768-800) si imparat al Occidentului (800-814). Celelalte realitati geopolitice ale batranului continent sunt trecute sub tacere, fie din ignoranta, dar mai ales din nestiinta. O data cu secolul al XIX-lea, prin revigorarea nationalismelor, cu precadere cel francez, german, putem vorbi de o istoriografie europo-centrista, al carei punct de plecare il constituie fara indoiala incoronarea lui Carol cel Mare, ca imparat al Occidentului, in Domul San Pietro din Roma, in ziua de Craciun a anului 800.
Dupa 1960, prin introducerea la scara a unor noi metode de cercetare si investigare istorice si istoriografice, bazate pe interdisciplinaritate si pluridisciplinaritate, conceptiile istorice se amplifica, devin cat mai obiective, trec dincolo de axiomele impuse, redimensioneaza istoria europeana, reintegrand-o unui alt circuit valoric diferit de cel conventional si mai aproape de realitatile trecute. Printre metodele cele mai moderne de cercetare, conservare si reconstituire istorica, atat in ceea ce priveste lumea veche scandinava de care ne ocupam pe parcursul acestui articol, cat si alte teritorii si areale geografice, ca focare de civilizatie, amintim: magnetometria cu particole protonice, tehnici radar avansate, hartile geoclimatice, teledetectia, aerofotografia, hartile luate de sateliti si altele. O data cu saltul tehnologic de la sfarsitul secolului trecut, cand majoritatea tarilor au implementat internetul ca o metoda eficienta de informare, s-au dezvoltat tot mai multe locatii web de specialitate despre vikingi cu aspecte care vizeaza in mod direct cultura si civilizatia acestora, valorificand cele mai noi descoperiri in domeniu.
Tinuturile si teritoriile vikingilor
Europeanul occidental, inchistat si timorat, incapabil sa vada dincolo de limes-urile lumii romane s-a confruntat cu “drama”, asaltatarii limes-urilor de catre neamurile germanice in general, cu un alt mod de viata, cu alte mentalitati, diferite de lumea civilizata romana, de civilizatia crestina de mai tarziu. In general, despre miscarile imperceptibile ale neamurilor germanice, se cunosteau foarte putine lucruri, iar anticii nu le-au dat importanta cuvenita, motiv pentru care atunci cand valurile au rabufnit de la Nord la Sud, ele au provocat un soc, o adevarata surpriza. Lumea romana, obisnuita sa-si duca existenta in interiorul limes-urilor, in opulenta provinciilor, avea cunostinte geografice foarte rudimentare despre tinuturile din afara sau despre mundus barbaricum, de mai tarziu. Hartile nu se inventasera inca. Meritul lor le va reveni arabilor, iar perfectionarea genovezilor si venetienilor. Prima deplasare este cea a gotilor, in a doua jumatate a secolului al II d.H. (150-180). Ei vor antrena sau vor impinge si alte neamuri germanice. Cu toate aceste lacune, un cunoscut istoric latin, Publius Cornelius Tacitus (55-120 d.Hr.) ii aminteste pe germani in opera sa De origine et situ Germanorum, carte unica in literatura latina, in care autorul prezinta conditiile geografice ale regiunilor de dincolo de Rin si Dunare, cat si despre originea si modul de viata al germanicilor. In partea a doua a operei sale, Tacitus ofera si o descriere a principalelor triburi. Societatii romane corupte ii sunt opuse in mod idealizat simplitatea, cinstea, setea de libertate si curajul acestor triburi barbare. Acelasi autor spunea: germanii sunt un popor cu moravuri foarte ridicate.
Se cuvine pentru inceput sa definim termenul de migrator ca fiind acea persoana care deja are un mod de viata, care se deplaseaza voluntar, provenind dintr-o structura mentala bine delimitata. Cu alte cuvinte, migratorul se deplaseaza sub influenta anumitor factori. La celalalt pol se situeaza nomadul, o persoana de aceasta data care nu are stabilitate, care se muta dintr-un loc in altul pe fondul unor factori economici, religioasi sau de alta natura. Acesti doi termeni, opusi ca inteles, se confunda de cele mai multe ori. Prin urmare, vikingii aveau un mod de viata inainte de migratii si daca asa stau lucrurile, cu siguranta ca isi aveau teritoriile si pamanturile lor, de unde ulterior au migrat presati de anumite conditii.
Cine erau acesti vikingi? Termenul sub care erau denumiti in diverse surse istoriografice contemporane (sec.VIII-IX) era cel de normanorum sau oamenii veniti din nordul continentului. Li s-a atribuit mai tarziu, o data cu dezvoltarea ramurilor de limbi nordice substantivul comun de vikingi, insemnand foarte probabil locuitori ai fiordurilor (vik=fiord, in norvegiana) sau razboinici pe mare. Dupa tarile lor de bastina, normanzii au fost definiti ca danezi (cei din Danemarca), norvegieni (Norvegia) si suedezi (Suedia). Ultimii s-au deplasat pe marile rute ale Rasaritului, fiind mai mult comercianti si mai putin razboinici. Rasaritul i-a numit varegi, iar de la tara lor de bastina, Suedia, s-au numit mai apoi svezi.Regiunea Svealand a definit ulterior intreaga tara. Se cunoaste faptul ca acest termen comun de svezi se intalneste in toate limbile de origine germanica si anglo-saxona. In engleza, spre exemplu, denominatiunea Suedia este Sweden.
Cert este faptul ca vikingii in ansamblu, s-au deplasat din peninsulele din nordul Europei: Peninsula Iutlanda (etimologic=tara iutilor, o alta populatie germanica), din Peninsula Scandinava (teritoriile de azi ale Norvegiei si Suediei) si insulele din largul Marii Baltice, teritorii care se intind, cum prea bine cunoastem pe suprafete foarte vaste, cu populatie dispersata. Aceste trei tari au o pozitie diferita fata de mare: Danamarca are marea spre vest si sud-vest, Norvegia spre vest si acel vest indepartat nordic spre Cercul Polar, iar Suedia spre est si sud-est. Fiecare dintre aceste tari au cate o trasatura distincta care va modela configuratia lor politica ulterioara. Pentru Norvegia lantul Alpilor Scandinavi intinsi de la N la S pe aproximativ 1000 km care au inaltimile cele mai mari in partea central sudica (Jotunheimen 2468 m.) si in Nord se afla cele mai intinse suprafete ocupate de ghetari din Europa. Suedia ocupa cea mai mare parte din Peninsula Scandinava si numeroase insule in Marea Baltica si Golful botnic. Alpii Scandinavi formeaza granita comuna cu Norvegia, cel mai inalt varf fiind situat la altitudinea de 2122 m. la Kebnekaise. Danemarca este situata la poarta Marii Baltice si este formata din Peninsula Jylland sau Iutlanda, si aproximativ 500 de insule, dintre care amintim pe cele mai importante Zealand, Fyn, Lolland. Relieful este de campie joasa, sub 170 m. altitudine.
Artizani pe marile Nordului
Fara corabii, expansiunea vikingilor ar fi de neimaginat, la fel ca si fara stapanirea unor cunostinte solide de navigatie. Scandinavii traiau langa si prin mare. Istoricul roman Tacitus, in jurul anului 90 d.H., ne-a lasat o descriere plastica a ambarcatiunilor vikingilor, pe care o redam in continuare spre o lamurire deplina: “Navele lor nu seamana cu ale noastre; cu o prora la fiecare capat, ele pot fi usor trase la mal. Nu sunt carmuite cu vintre si nici nu au barci pentru lopatari.”
Daca in Europa, inca din Antichitate si pana in veacul al XIV-lea, se naviga in mod obisnuit de-a lungul coastelor si la adapostul acestora, metoda numita cabotaj, nordicii au infruntat vitregia valurilor datorita unor tipuri de ambarcatiuni specifice, sesizate de acelasi autor latin la sueoni, stramosi ai danezilor, adaptate conditiilor maritime atlantice. O caracteristica aparte a acestor ambarcatiuni erau etrava si etamboul construite la fel. Ele puteau sa-si schimbe cursul cu 180 de grade fara sa fie necesare manevre de intoarcere.
Ambarcatiunile scandinavilor au fost definite de contemporani dupa sculpturile care le infrumusetau provele sau partea din fata a unei corabii: drakkare (dragoni, balauri - foto) si snekkare (serpi). De la acest termen a derivat in engleza, sub stapanirea daneza, substantivul snake. Sapaturile arheologice au confirmat multe dintre observatiile istoricului latin Tacitus, fiind scoase la iveala o serie de corabii vikinge.
Exemplele clasice sunt: corabia Tune, construita foarte probabil la sfarsitul secolului al IX-lea, descoperita in 1867 in partea de est a Oslofjord-ului, corabia Goskad din aceeasi perioada, scoasa la suprafata in 1880 intr-un cimitir din partea de apus a capitalei norvegiene si corabia Oseberg, gasita in 1903 tot la Oslo. Aceste trei corabii renumite sunt expuse astazi spre vizitare la Muzeul Maritim Bygdoy din Oslo. Au fost catalogate ca fiind ambarcatiuni funerare, al caror scop era de a grabi plecarea in lumea cealalta a unei capetenii scandinave.
Corabierii scandinavi aveau o metoda de navigatie bazata pe bunul simt. In largul marii, ei navigau pe latitudine, orientandu-se dupa puncte fixe: soarele si steaua polara. Puteau sa identifice usor pestii si pasarile din apropierea fiordurilor. In nord mirajele optice sunt foarte reale si dincolo de real imaginarul a deschis porti nebanuite, spre alte lumi. Navigatia pe longitudine putea sa-i depaseasca, insa, se deplasau de-a lungul unei latitudini fixe pana cand se apropiau de tarm si apoi se indreptau spre sud sau nord in cea mai frumoasa epopee pe care o vom dezvolta in episodul urmator.
Invadatorii din Nord sau normanzii (lat. normanorum), cunoscuti si sub denumirea generica de vikingi au dat Europei anglo-saxone si mai tarziu Lumii Noi o alta geografie politica. Coordonatele geografice ale Scandinaviei au fost delimitate aproximativ inca din Antichitate. Piteas din Massalia patrunde la sfarsitul secolului al IV-lea i.Hr. mai spre Nord amintind de enigmatica insula Thule. O data cu expeditiile lui Julius Caesar (100-44 i.Hr.) in Gallia, litoralul Marii Nordului sau Mare Germanicum este mai bine cunoscut, iar nave romane in vremea domniei lui Tiberiu (42 i.Hr.-37 d.Hr.) ocolesc Pen. Iutlanda in anii 4-5 d.Hr. identificand Scandinavia, care pana in secolul al XII va fi cunoscuta ca o insula. Despre aceste tinuturi indepartate si inospitaliere, inconjurate de mari reci, episcopul Iordanes, citand din opera pierduta a inaintasului sau Cassiodorus (490-585), sublinia: Scanza (denumirea latina a Peninsulei Scandinave) e un mare rezervor de popoare. Aceasta afirmatie, ascunde in spate un adevar stiintific: deplasarea imperceptibila si in masa a unor popoare pana atunci sedentare, datorata excesului demografic constatat inca din secolul al III-lea d.H. prin migrarea gotilor spre sud, din insula Gottland sau Tara Gotilor si care a atins apogeul intre anii 832-1000 la vikingi. Exodul scandinav care a “socat” Occidentul lui Carol cel Mare si a reusit in buna masura sa starneasca panica calugarilor anglo-saxoni din Northumbria, un regat pe teritoriul englez, facandu-i sa exclame la sfarsitul litaniilor: Apara-ne Doamne de furia normanda!, isi are precedentul in conditiile climatice blande din Nord, de dupa retragerea calotelor glaciare, care au favorizat dezvoltarea agriculturii sezoniere. Surplusul demografic a determinat in cele din urma deplasarea popoarelor Nordului in cele patru directii cardinale, pentru a coloniza noi teritorii.
O alta imagine istoriografica a Nordului
Istoriografia apuseana a preluat si dezvoltat teama fata de migratorii germanici amplificand gradul de confuzie. De ce? Iata o intrebare la care vom incerca sa raspundem pe baza celor mai noi investigatii privind lumea scandinava, dintr-o perspectiva mai apropiata de realitatile indepartatului Nord. Cronicile medievale redactate in preajma Anului 1000, plaseaza in centrul atentiei continuitatea imperiala romana sub diverse forme, aureolata in mantia crestinismului, punctul central fiind statul franc si evident figura arhietipica a lui Carol cel Mare, rege al francilor (768-800) si imparat al Occidentului (800-814). Celelalte realitati geopolitice ale batranului continent sunt trecute sub tacere, fie din ignoranta, dar mai ales din nestiinta. O data cu secolul al XIX-lea, prin revigorarea nationalismelor, cu precadere cel francez, german, putem vorbi de o istoriografie europo-centrista, al carei punct de plecare il constituie fara indoiala incoronarea lui Carol cel Mare, ca imparat al Occidentului, in Domul San Pietro din Roma, in ziua de Craciun a anului 800.
Dupa 1960, prin introducerea la scara a unor noi metode de cercetare si investigare istorice si istoriografice, bazate pe interdisciplinaritate si pluridisciplinaritate, conceptiile istorice se amplifica, devin cat mai obiective, trec dincolo de axiomele impuse, redimensioneaza istoria europeana, reintegrand-o unui alt circuit valoric diferit de cel conventional si mai aproape de realitatile trecute. Printre metodele cele mai moderne de cercetare, conservare si reconstituire istorica, atat in ceea ce priveste lumea veche scandinava de care ne ocupam pe parcursul acestui articol, cat si alte teritorii si areale geografice, ca focare de civilizatie, amintim: magnetometria cu particole protonice, tehnici radar avansate, hartile geoclimatice, teledetectia, aerofotografia, hartile luate de sateliti si altele. O data cu saltul tehnologic de la sfarsitul secolului trecut, cand majoritatea tarilor au implementat internetul ca o metoda eficienta de informare, s-au dezvoltat tot mai multe locatii web de specialitate despre vikingi cu aspecte care vizeaza in mod direct cultura si civilizatia acestora, valorificand cele mai noi descoperiri in domeniu.
Tinuturile si teritoriile vikingilor
Europeanul occidental, inchistat si timorat, incapabil sa vada dincolo de limes-urile lumii romane s-a confruntat cu “drama”, asaltatarii limes-urilor de catre neamurile germanice in general, cu un alt mod de viata, cu alte mentalitati, diferite de lumea civilizata romana, de civilizatia crestina de mai tarziu. In general, despre miscarile imperceptibile ale neamurilor germanice, se cunosteau foarte putine lucruri, iar anticii nu le-au dat importanta cuvenita, motiv pentru care atunci cand valurile au rabufnit de la Nord la Sud, ele au provocat un soc, o adevarata surpriza. Lumea romana, obisnuita sa-si duca existenta in interiorul limes-urilor, in opulenta provinciilor, avea cunostinte geografice foarte rudimentare despre tinuturile din afara sau despre mundus barbaricum, de mai tarziu. Hartile nu se inventasera inca. Meritul lor le va reveni arabilor, iar perfectionarea genovezilor si venetienilor. Prima deplasare este cea a gotilor, in a doua jumatate a secolului al II d.H. (150-180). Ei vor antrena sau vor impinge si alte neamuri germanice. Cu toate aceste lacune, un cunoscut istoric latin, Publius Cornelius Tacitus (55-120 d.Hr.) ii aminteste pe germani in opera sa De origine et situ Germanorum, carte unica in literatura latina, in care autorul prezinta conditiile geografice ale regiunilor de dincolo de Rin si Dunare, cat si despre originea si modul de viata al germanicilor. In partea a doua a operei sale, Tacitus ofera si o descriere a principalelor triburi. Societatii romane corupte ii sunt opuse in mod idealizat simplitatea, cinstea, setea de libertate si curajul acestor triburi barbare. Acelasi autor spunea: germanii sunt un popor cu moravuri foarte ridicate.
Se cuvine pentru inceput sa definim termenul de migrator ca fiind acea persoana care deja are un mod de viata, care se deplaseaza voluntar, provenind dintr-o structura mentala bine delimitata. Cu alte cuvinte, migratorul se deplaseaza sub influenta anumitor factori. La celalalt pol se situeaza nomadul, o persoana de aceasta data care nu are stabilitate, care se muta dintr-un loc in altul pe fondul unor factori economici, religioasi sau de alta natura. Acesti doi termeni, opusi ca inteles, se confunda de cele mai multe ori. Prin urmare, vikingii aveau un mod de viata inainte de migratii si daca asa stau lucrurile, cu siguranta ca isi aveau teritoriile si pamanturile lor, de unde ulterior au migrat presati de anumite conditii.
Cine erau acesti vikingi? Termenul sub care erau denumiti in diverse surse istoriografice contemporane (sec.VIII-IX) era cel de normanorum sau oamenii veniti din nordul continentului. Li s-a atribuit mai tarziu, o data cu dezvoltarea ramurilor de limbi nordice substantivul comun de vikingi, insemnand foarte probabil locuitori ai fiordurilor (vik=fiord, in norvegiana) sau razboinici pe mare. Dupa tarile lor de bastina, normanzii au fost definiti ca danezi (cei din Danemarca), norvegieni (Norvegia) si suedezi (Suedia). Ultimii s-au deplasat pe marile rute ale Rasaritului, fiind mai mult comercianti si mai putin razboinici. Rasaritul i-a numit varegi, iar de la tara lor de bastina, Suedia, s-au numit mai apoi svezi.Regiunea Svealand a definit ulterior intreaga tara. Se cunoaste faptul ca acest termen comun de svezi se intalneste in toate limbile de origine germanica si anglo-saxona. In engleza, spre exemplu, denominatiunea Suedia este Sweden.
Cert este faptul ca vikingii in ansamblu, s-au deplasat din peninsulele din nordul Europei: Peninsula Iutlanda (etimologic=tara iutilor, o alta populatie germanica), din Peninsula Scandinava (teritoriile de azi ale Norvegiei si Suediei) si insulele din largul Marii Baltice, teritorii care se intind, cum prea bine cunoastem pe suprafete foarte vaste, cu populatie dispersata. Aceste trei tari au o pozitie diferita fata de mare: Danamarca are marea spre vest si sud-vest, Norvegia spre vest si acel vest indepartat nordic spre Cercul Polar, iar Suedia spre est si sud-est. Fiecare dintre aceste tari au cate o trasatura distincta care va modela configuratia lor politica ulterioara. Pentru Norvegia lantul Alpilor Scandinavi intinsi de la N la S pe aproximativ 1000 km care au inaltimile cele mai mari in partea central sudica (Jotunheimen 2468 m.) si in Nord se afla cele mai intinse suprafete ocupate de ghetari din Europa. Suedia ocupa cea mai mare parte din Peninsula Scandinava si numeroase insule in Marea Baltica si Golful botnic. Alpii Scandinavi formeaza granita comuna cu Norvegia, cel mai inalt varf fiind situat la altitudinea de 2122 m. la Kebnekaise. Danemarca este situata la poarta Marii Baltice si este formata din Peninsula Jylland sau Iutlanda, si aproximativ 500 de insule, dintre care amintim pe cele mai importante Zealand, Fyn, Lolland. Relieful este de campie joasa, sub 170 m. altitudine.
Artizani pe marile Nordului
Fara corabii, expansiunea vikingilor ar fi de neimaginat, la fel ca si fara stapanirea unor cunostinte solide de navigatie. Scandinavii traiau langa si prin mare. Istoricul roman Tacitus, in jurul anului 90 d.H., ne-a lasat o descriere plastica a ambarcatiunilor vikingilor, pe care o redam in continuare spre o lamurire deplina: “Navele lor nu seamana cu ale noastre; cu o prora la fiecare capat, ele pot fi usor trase la mal. Nu sunt carmuite cu vintre si nici nu au barci pentru lopatari.”
Daca in Europa, inca din Antichitate si pana in veacul al XIV-lea, se naviga in mod obisnuit de-a lungul coastelor si la adapostul acestora, metoda numita cabotaj, nordicii au infruntat vitregia valurilor datorita unor tipuri de ambarcatiuni specifice, sesizate de acelasi autor latin la sueoni, stramosi ai danezilor, adaptate conditiilor maritime atlantice. O caracteristica aparte a acestor ambarcatiuni erau etrava si etamboul construite la fel. Ele puteau sa-si schimbe cursul cu 180 de grade fara sa fie necesare manevre de intoarcere.
Ambarcatiunile scandinavilor au fost definite de contemporani dupa sculpturile care le infrumusetau provele sau partea din fata a unei corabii: drakkare (dragoni, balauri - foto) si snekkare (serpi). De la acest termen a derivat in engleza, sub stapanirea daneza, substantivul snake. Sapaturile arheologice au confirmat multe dintre observatiile istoricului latin Tacitus, fiind scoase la iveala o serie de corabii vikinge.
Exemplele clasice sunt: corabia Tune, construita foarte probabil la sfarsitul secolului al IX-lea, descoperita in 1867 in partea de est a Oslofjord-ului, corabia Goskad din aceeasi perioada, scoasa la suprafata in 1880 intr-un cimitir din partea de apus a capitalei norvegiene si corabia Oseberg, gasita in 1903 tot la Oslo. Aceste trei corabii renumite sunt expuse astazi spre vizitare la Muzeul Maritim Bygdoy din Oslo. Au fost catalogate ca fiind ambarcatiuni funerare, al caror scop era de a grabi plecarea in lumea cealalta a unei capetenii scandinave.
Corabierii scandinavi aveau o metoda de navigatie bazata pe bunul simt. In largul marii, ei navigau pe latitudine, orientandu-se dupa puncte fixe: soarele si steaua polara. Puteau sa identifice usor pestii si pasarile din apropierea fiordurilor. In nord mirajele optice sunt foarte reale si dincolo de real imaginarul a deschis porti nebanuite, spre alte lumi. Navigatia pe longitudine putea sa-i depaseasca, insa, se deplasau de-a lungul unei latitudini fixe pana cand se apropiau de tarm si apoi se indreptau spre sud sau nord in cea mai frumoasa epopee pe care o vom dezvolta in episodul urmator.
Despre originea si istoria Vikingilor-Partea a doua
Erik nu era dornic sa paraseasca vechea religie, dar Thjodhild, sotia lui, a fost convertita imediat si a pus sa se construiasca o capela la o oarecare distanta de ferma. A numit-o capela Thjodhild si acolo obisnuiau sa se roage, ea si ceilalti convertiti. Thjodhild a refuzat sa mai traiasca cu barbatul ei dupa ce s-a convertit si aceasta l-a nemultumit foarte tare pe Erik. (Saga lui Erik, fragment)
FRAGMENTUL PE CARE l-am redat orientativ mai sus, extras din Saga lui Erik, prezinta o realitate tarzie, compilata de catre cronicarii islandezi in incercarea lor de a rescrie literar istoria colonizarii Islandei sau a legendarei insule Thule, de a carei existenta scriitorii antici clasici, precum istoricul grec Polibiu (200-120 i. Hr.) in opera sa de istorie universala, geograful capadocian Strabon (64-26 d.Hr.), istoricul roman Pliniu cel Tanar ( 62-114 ) si scriitorul latin Publius Cornelius Tacitus (55-120 d.Hr.) stiau fara indoiala, plasand-o in tratatele lor la sase zile distanta fata de Britannia. O analiza atenta a textului releva specialistului trei aspecte: colonizarea unor teritorii insulare din Atlanticul de Nord, inclusiv Islanda in jurul anului 860, de catre vikingii veniti din Norvegia, impinsi aici de factori de natura politico-economici, crestinarea lor in rit apusean prin intermediul calugarilor irlandezi pustnici care vietuiau nestingheriti in schiturile construite pe insula cu cel putin o suta de ani inainte, poate pe la anul 775 pe acest bastion inaintat al Atlanticului de Nord si un conflict de familie, finalizat foarte probabil cu impacarea celor doi soti, certati, fireste, pe neintelegeri religioase, cultice, asa dupa cum lasa sa se inteleaga mai departe acelasi text.
Coordonatele expansiunii normande
Pentru a rescrie istoria normanda, bine sintetizata, cu noi argumente si teorii, ar trebui sa aprofundam sursele narative originare, accesibile doar specialistilor, iar ca sa beneficiem de tehnologiile lor alternative de ultima generatie, ar insemna sa cerem prea mult pentru puterea noastra financiara, redusa la cheltuielile cotidiene. Iata de ce m-am limitat sa prezint istoria lor la cateva aspecte esentiale, care sa fie aprofundate atat de catre cititorul neformalizat cu perioada vikinga, cat si de catre acei care vor dori sa paseasca pe urmele normande intr-o cercetare interdisciplinara. Deoarece multe dintre traseele maritime si rutele continentale urmate de catre vikingi au fost reconstituite pe marginea traditiilor orale reunite in nemuritoarele lor Sagas sau Epopei, despre care aminteam in episodul precedent, in scurt timp s-a dezvoltat o adevarata industrie a falsurilor, mai ales in ceea ce priveste explorarile vikinge din Atlanticul de Nord si marturiile arheologice ale prezentei scandinave in Lumea Noua.
Falsurile s-au nascut din graba de a se da raspunsul la intrebarea: au poposit populatii europene in America precolumbiana? Ele au generat discutii aprinse intre specialistii de seama ai perioadei vikinge, inselati ei insisi de interpretarile gresite ale unor descoperiri ceva mai ciudate. Astfel, vom trece in revista cateva falsuri de seama spre a intelege mai bine contextul aparitiei si proliferarii lor in cercurile stiintifice inalte. Descoperirile arheologice de la Mystery Hill din statul New Hampshire, constand in asa numitele inscriptii pe pietre l-au determinat pe profesorul Barry Fell sa traga concluzia gresita ca ar fi vorba de un alfabet proto-celtic timpuriu, cu ramificatii in Vechea Anglie. S-a demonstrat ca acestea erau de fapt urmele radacinilor de copaci in crestere. Alte asemenea descoperiri fabuloase au fost semnalate la Ponso Alto in Brazilia (1873), o inscriptie care se refera la presupusi calatori fenicieni esuati in urma unei furtuni pe tarmurile Americii de Sud si o alta din anul 1890 aflata sub craniul scheletului de la Bat Creek (Statul Tennesse) care contine o inscriptie in ebraica din secolul al II-lea d.H.
Din scurta noastra prezentare, am omis aspectele referitoare la credintele si obiceiurile vechilor scandinavi, pe care le vom trata intr-un episod separat, dedicat Istoriei credintelor si ideilor religioase, in premiera pe Altermedia, in cadrul rubricii noastre saptamanale.
Invaziile normande, in intelesul clasic al definitiei istoriografice, sunt acele deplasari de popoare din Pen.Scandinava si de pe arhipelagurile insulare din Marea Baltica, datorita unor factori majori de ordin demografic, politic sau economic, desfasurate cronologic intre anii 800-1050, in perioada de inceput a Evului Mediu Timpuriu (sec.X-XI). Negustori, razboinici sau intemeietori de state, vikingii au contribuit decisiv la descoperirea si colonizarea de noi teritorii peste mari. La inceputul secolului al X-lea, vikingii din Rasarit au atins bazinul Marii de Azov, au urcat Donul, au trecut Volga si in amontele marelui fluviu au ajuns pe tarmurile Marii Caspice. Mai tarziu, o parte dintre informatiile culese de ei au fost aduse in Anglia, prin intermediul lui Othere Normandul si al lui Wulfstan Danezul, care si-au gasit refugiul aici, la curtile anglo-saxone, imbogatind astfel cunostintele geografice ale europenilor, inchistati in intunericul ignorantei.
In linii mari, expansiunea normanda si-a lasat decisiv amprenta asupra Europei romano-gotice. In Rasarit, suedezii intemeiaza asezari si targuri capitala care dainuie pana astazi: Kiev, Novgorod. S-au oprit apoi la Portile Byzantului (Myckland) stabilind legaturi dinastice. In Franta, danezii se aseaza, cu acordul regilor franci, fondand provincia Normandia in partea de NE. De aici, la anul 1066, urmasii vikingilor danezi, vorbitori de limba franceza prin amplul proces normativ de aculturatie, vor reinvada Anglia, dand nastere dinastiei normande prin ducele William Cuceritorul, primul rege englez. Pe marile involburate ale Atlanticului de Nord, norvegienii vor explora si mai apoi coloniza noi tinuturi: Islanda, Insulele Faroe, Groenlanda si Pen. Labrador. Este neindoielnic faptul ca in jurul anului 1000 vikingii au ajuns in America de Nord. Marturiile scrise si arheologice nu lasa loc nici unei rezerve. A nega sau a pune la indoiala aceste argumente, inseamna a nesocoti realitatea istorica.
Invazia daneza
In general vikingii au beneficiat de o “presa” contemporana ostila lor, emanata din mediile manastiresti, care nu-i percepea decat ca fiind oameni salbatici, pradalnici, fara stare, mereu deplasandu-se dintr-un loc intr-altul, prezenti acolo unde nimeni nu se astepta, iar atacurile lor efectuate prin surprindere nu puteau fi stavilite de o putere omeneasca, ea insasi divizata de luptele dinastice intestine, reprezentata prin regatele anglo-saxone, Essex, Sussex, Wessex, Northumbria. In calitatea mea de istoric, am incercat sa raspund la intrebarea cheie: cum au reusit invadatorii danezi sa-i cucereasca prin surprindere pe insularii anglo-saxoni, izolati atat de bine de continent prin amplasamentul natural strategic al Insulelor Britanice? In cautarea raspunsului istoric, am ajuns la un altul legat de tehnologia mobila Bluetooth, care ne inconjoara astazi de pretutindeni. Caci la fel precum regele danez Harald I (940-986) Dinte Albastru sau Blaatinge (Bluetooth), succesorul lui Gorm cel Batran (900-cca.940), parintele fondator al dinastiei daneze, a reusit tactic sa-i cucereasca pe anglo-saxoni, fara ca acestia sa-si dea seama, noi folosim resursele radio mobile scandinave pentru a copia date, fara sa deranjam pe cei din jur. Portretul plastic zugravit al suveranului danez se desprinde dintr-o istorie romantata a perioadei vikinge, rescrisa in anul 1974 si intitulata Povestiri pagane din vremuri demult apuse.
Ostilitatea cronicarilor vremii si exagerarile acestora au dat castig de cauza istoricilor perioadei vikinge din zilele noastre care, coroborand diversitatea surselor narative existente, pe baza celor mai noi descoperiri, i-au plasat intr-o alta lumina pe invadatorii din Nord. Poate fi considerata Anglia medievala o creatie vikinga autentica? Daca da, in ce masura? Este o intrebare la care vom incerca sa raspundem cat mai plauzibil. Invazia daneza a Insulelor Britanice se desprinde foarte bine din Cronica anglo-saxona, o culegere de letopisete scrise in engleza veche (Old English, sec.V d.Hr.-1200) care cuprinde diverse relatari din istoria timpurie a Angliei, compuse la curtea din Wessex catre anul 892. Cunoastem in prezent sapte versiuni ale ei. Aceste texte contin pe langa adevarul istoric si multe idei preconcepute, inclusiv cele referitoare la epoca vikinga.
Cu referire la perioada vikinga, aceste surse documentare relativ tarzii au fost re-compilate pe baza unor anale mai vechi, pierdute din nefericire, spre a se putea face chiar intr-o mica masura o coroborare a textelor. Personajele sunt grupate in trei categorii: eroii, Alfred, Aethelstan, Canut, sfintii, nelipsiti din hagiografia medievala timpurie, Edmund, Oswald si cei defaimati, precum Eric Secure Insangerata sau Ethelred Nehotaratul. Faptele cronicii graviteaza in jurul realului si in acelasi timp legendarului rege Alfred cel Mare (871-879). Este ceva foarte normal, deoarece cronicarul curtii regale exagereaza voit faptele, plasandu-si suveranul in centrul atentiei. Nu trebuie sa ne mire acest lucru, prezent la mai toti cronicarii vremii. De regula se prezinta armonia ospitaliera anglo-saxona in contradictie cu aprigii invadatori din Nord, dupa cum o demonstreaza fragmentul urmator:” In acest an regele Britrich s-a casatorit cu Eadburh, fiica lui Offa. In vremea lui venira pentru prima oara trei corabii cu oameni din nord. Primul magistrat le-a iesit in intampinare si a incercat sa-i sileasca sa mearga la palatul regelui, pentru ca nu se stia cine sunt; si ei l-au omorat. Acestea au fost primele corabii ale danilor care au venit in tara anglilor.”
Multe discutii a starnit acest text autentic, pe marginea problemei: Cine erau danii? De unde veneau ei, mai precis? Din Danemarca sau din Norvegia? Poate din teritoriile proaspat cucerite situate in partea de NE a Frantei, unde urmasii lor vor intemeia provincia franceza Normandia la anul 932? Insulele britanice au cunoscut trei incursiuni vikinge care se subinscriu istoriografic perioadei vikinge a istoriei engleze: 786-802, incidentul de la Portland sau Dorset, o localitate insulara din Sud, la care se pare ca face aluzie fragmentul redat mai sus. Cel de al doilea atac consemnat si verificat arheologic a avut loc foarte probabil in anul 793 la Lindisfarne in partea de nord, ceea ce ne face sa credem ca invadatorii erau de origine norvegiana. Dezbaterea ramane deschisa specialistilor. Cel de-al treilea atac, a surprins pe locuitorii din Jarrow in 861, stigmatizandu-i pe dani in ochii contemporanilor si ai mass-mediei ecclesiastice.
Au urmat pe rand, Scotia, Irlanda si celelalte tinuturi insulare britanice. Danezii au invatat sa se organizeze dinastic in Anglia pre-normanda, urmand modelul regatelor insulare. Au intemeiat apoi regate proprii precum Dublin sau Ulster in Irlanda si au fondat asezari permanente, durand in medie aproxmativ patruzeci de ani (811-922), pana ce elemantul autohton insular s-a refacut. Ei au invatat aici aliantele dinastice traditionale, bine conservate astazi in spatiul politic scandinav, extinse apoi si la alte monarhii constitutionale europene. Filologii nu pot nega faptul ca in limba engleza moderna exista destule cuvinte si expresii mostenite de la cuceritorii danezi. Imperiul lui Knut cel Mare (1019-1035) cuprindea importante teritorii din East England, unind sub al sau sceptru, pentru o scurta perioada de timp Anglia, Scotia si Norvegia.
Pe marile Atlanticului de Nord
Pentru specialistul perioadei vikinge, o problema care se ridica mereu in drumul investigatiilor sale este geografia fizica a Atlanticului de Nord, aparent simpla, dar destul de complexa la scara rutelor urmate de vikingi in migratia lor nordica si stabilirea asezarilor colonii de peste mari, departe de tinuturile lor natale din Scandinavia, de care se leaga indisolubil fondarea noilor state extra-europene: Islanda, Groenlanda si Insulele Faroe.
La scara planetara, Oceanul Atlantic este al doilea ca suprafata dupa Pacific, totalizand 91.656 kmp., fara Marile Norvegiei si Groenlandei, adancimile sale variind intre 3.700 si 8.263 m. Din cele mai vechi perioade de timp, marile Atlanticului de Nord, au constituit un permanent pericol pentru temerarii navigatori care se avantau in diverse expeditii, cu substrat comercial, razboinic, de explorare sau in cautarea unor noi teritorii, cum a fost cazul expansiunii vikinge. In Antichitate, Oceanul Atlantic era foarte putin cunoscut, rezumandu-se doar la marile de incinta, denumite comun Mare Germanicum, deoarece tarmurile acestora erau locuite si colonizate de diverse uniuni de triburi germanice, situate in nordul continentului, amintite de autorii antici greco-romani, foarte sumar. In mitologia greaca Okeanos era fiul lui Uranus, parintele tuturor fluviilor si apelor. La Homer, Okeanos era un fluviu circular care inconjura pamantul locuit, separandu-l de Hades, taramul mortilor. Aceeasi imagine de ocean universal o regasim exprimata in scrierile lui Anaximandru din Milet (610-547 i.Hr.) si la Hecateu. Geografii elenisti defineau Atlanticul ca fiind regiunea situata la apus de Coloanele lui Hercule (Gibraltar), unde s-a aflat Atlantida sau Insula lui Atlas, mentionata de catre Platon (427-347 i.Hr.) in dialogurile sale Timaios si Critias. In secolul al VII-lea d.Hr., fenicienii au organizat primele expeditii maritime dincolo de Coloanele lui Hercule. Pericolele Oceanului Atlantic i-au inspaimantat pe navigatorii Evului Mediu, care considerau ca marea fierbe, trecand Stramtoarea Gibraltar, aceasta poarta maritima a Europei, Asiei si Africii. O data cu expeditiile portugheze din vremea lui Henric al IV-lea Navigatorul si a continuatorilor sai, Bartolomeo Diaz (1394-1460) si Vasco da Gama (1460-1524), interesul europenilor pentru zona atlantica s-a marit considerabil, indeosebi in ceea ce priveste expansiunea comerciala pe rute maritime mult mai sigure decat cele continentale, spre Indii.
Vikingii au fost readusi in actualitatea agendei istoriografice o data cu rescrierea istoriei lor intr-o lumina noua, mai ales dupa ultimele investigatii arheologice de teren care au demonstrat cu certitudine prezenta asezarilor colonii scandinave pe tarmurile Pen.Labrador, in jurul anului 1000, acestia fiind primii europeni ajunsi in Lumea Noua.
Vikingii si Lumea Noua
Regele a vorbit despre alta insula care fusese descoperita si de altii in ocean. I s-a spus Vinlanda din cauza ca in acea tara cresteau struguri salbatici care dau un vin bun. Cerealele, care cresc singure, abunda acolo. Am aflat aceasta nu din povesti fantastice, ci din relatarile demne de incredere ale danezilor.
Istoria arhiepiscopilor de Hamburg, terminata de catre carturarul german Adam din Bremen in anul 1075, prezinta in cartea a patra, intitulata Descrierea insulelor din nord, colonizarea de catre vikingi a pamanturilor din Lumea Noua. El a cules aceste informatii de la curtea daneza in anul 1060, fiindu-i povestite de catre regele Svein al II-lea Estridsson (1047-1074), nepotul regelui Canut cel Mare. Alte surse demne de incredere, Analele islandeze (1121-1127) consemneaza urmatoarele: La sud de Groenlanda se afla Hellulanda si apoi Marklanda (sau Tara impadurita, N.A.) si, nu departe de acolo, Vinlanda. Tragem concluzia fireasca ca islandezii erau foarte siguri pe sursele diverselor Sagas si ca stiau desigur de existenta Vinlandei, cu mult inainte de informatia lui Adam din Bremen. Este povestea descoperirii Peninsulei Labrador, o tara situata la sud-vest de Groenlanda. Saga groenlandezilor ne trimite pe urmele primilor colonisti scandinavi de origine norvegiana. Un anume Bjarni Herjolfsson obisnuia, ca impreuna cu tatal sau sa-si petreaca iernile in Norvegia si Islanda, in zonele sudice cu un climat mai bland. Dar intr-o iarna, tatal sau este nevoit sa plece in Groenlanda, insotit de Eric cel Rosu. Bjarni, porneste pe urmele tatalui, insa vanturi puternice din Nord si ceturi dense, i-au facut pe membrii echipajului sa se indeparteze de ruta initiala spre Nord, iar cand s-a facut senin, au descoperit alte tinuturi, diferite. Leif Eriksson, fiul lui Eric cel Rosu, curios din fire, reface traseul lui Bjarni si exploreaza tinuturile noi. Era primul european ajuns in Lumea Noua.
Astfel s-au nascut doua tendinte istoriografice centrifuge, ambele dorind sa raspunda unei probleme inca discutabila in lumea savantilor: cine au fost primii europeni, inaintea conquistadorilor iberici, care au explorat tarmurile Lumii Noi si in ce masura expansiunea lor a marcat evolutia demografica dintre indigeni si colonistii vikingi?Pentru a raspunde cu acuratete tuturor acestor intrebari si spre a avea o imagine cat mai reala reala despre dinamica atlantica, istoricul perioadei vkinge este nevoit sa apeleze in permanenta la ajutorul colegilor sai de alte discipline inrudite, precum oceanografi, cartografi sau cei din domeniul meteorologiei si al climatologiei marine. Cartografierea maritima a Atlanticului de Nord a demonstrat faptul ca hartile plane deformeaza distantele din apele nordice, desi insulele sunt situate la departari egale una fata de cealalta intre 190-240 mile marine. Distantele dintre ele pot fi usor strabatute cu ambarcatiuni similare cu ale vikingilor, dupa cum au demonstrat recentele explorari maritime ale Institutului Danez de la Roskilde.
Colonizarea Groenlandei nu a cuprins teritorii vaste, ci mai degraba tinuturi marginale costiere si demonstreaza capacitatea uimitoare a grupurilor de agricultori veniti din Scandinavia de a se adapta unor conditii ostile din Atlanticul de Nord, foarte putin modificate climatic in decursul timpului fata de prezent. Asezarile europene au durat 500 de ani de-a lungul fiordurilor celei mai mari insule de pe glob. Descoperirea ei a fost intamplatoare, cand in jurul anului 900 corabia lui Gunnbjorn, navigand din Norvegia spre Islanda a esuat in urma unei furtuni pe tarmurile Groenlandei. Asteptand sa se linisteasca furtuna, impinsa fara indoiala de curentii oceanici reci din Nord, corabia si-a schimbat ruta initiala sudica, abatandu-se spre Vest. A zarit o masa enorma de pamant si ghetarul Inolfsfjeld (1900m.).
Colonizarea Groenlandei se leaga in schimb de un fapt istoric autentic, confirmat prin descoperirile arheologice ulterioare. Eroul nostru, Erik cel Rosu, impreuna cu tatal sau Thorvald, siliti sa-si paraseasca in graba casa lor de la Jaeren din apropiere de localitatea Stavanger din Norvegia, au venit in Islanda, deja colonizata de conationalii lor, ajungand aici in anul 970. Un conflict cu localnicii pentru pamanturile fertile, il indeamna, ca proscris al regelui Norvegiei, pe o perioada de trei ani, sa-si indrepte privirea spre tarmurile apusene zarite cu cateva decenii in urma de catre Gunnbjorn. Aici va intemeia primele asezaminte umane, numindu-le dupa punctele cardinale: Asezarea de Vest si Asezarea de Est. Faptele au fost datate aproximativ intre anii 980-983.
FRAGMENTUL PE CARE l-am redat orientativ mai sus, extras din Saga lui Erik, prezinta o realitate tarzie, compilata de catre cronicarii islandezi in incercarea lor de a rescrie literar istoria colonizarii Islandei sau a legendarei insule Thule, de a carei existenta scriitorii antici clasici, precum istoricul grec Polibiu (200-120 i. Hr.) in opera sa de istorie universala, geograful capadocian Strabon (64-26 d.Hr.), istoricul roman Pliniu cel Tanar ( 62-114 ) si scriitorul latin Publius Cornelius Tacitus (55-120 d.Hr.) stiau fara indoiala, plasand-o in tratatele lor la sase zile distanta fata de Britannia. O analiza atenta a textului releva specialistului trei aspecte: colonizarea unor teritorii insulare din Atlanticul de Nord, inclusiv Islanda in jurul anului 860, de catre vikingii veniti din Norvegia, impinsi aici de factori de natura politico-economici, crestinarea lor in rit apusean prin intermediul calugarilor irlandezi pustnici care vietuiau nestingheriti in schiturile construite pe insula cu cel putin o suta de ani inainte, poate pe la anul 775 pe acest bastion inaintat al Atlanticului de Nord si un conflict de familie, finalizat foarte probabil cu impacarea celor doi soti, certati, fireste, pe neintelegeri religioase, cultice, asa dupa cum lasa sa se inteleaga mai departe acelasi text.
Coordonatele expansiunii normande
Pentru a rescrie istoria normanda, bine sintetizata, cu noi argumente si teorii, ar trebui sa aprofundam sursele narative originare, accesibile doar specialistilor, iar ca sa beneficiem de tehnologiile lor alternative de ultima generatie, ar insemna sa cerem prea mult pentru puterea noastra financiara, redusa la cheltuielile cotidiene. Iata de ce m-am limitat sa prezint istoria lor la cateva aspecte esentiale, care sa fie aprofundate atat de catre cititorul neformalizat cu perioada vikinga, cat si de catre acei care vor dori sa paseasca pe urmele normande intr-o cercetare interdisciplinara. Deoarece multe dintre traseele maritime si rutele continentale urmate de catre vikingi au fost reconstituite pe marginea traditiilor orale reunite in nemuritoarele lor Sagas sau Epopei, despre care aminteam in episodul precedent, in scurt timp s-a dezvoltat o adevarata industrie a falsurilor, mai ales in ceea ce priveste explorarile vikinge din Atlanticul de Nord si marturiile arheologice ale prezentei scandinave in Lumea Noua.
Falsurile s-au nascut din graba de a se da raspunsul la intrebarea: au poposit populatii europene in America precolumbiana? Ele au generat discutii aprinse intre specialistii de seama ai perioadei vikinge, inselati ei insisi de interpretarile gresite ale unor descoperiri ceva mai ciudate. Astfel, vom trece in revista cateva falsuri de seama spre a intelege mai bine contextul aparitiei si proliferarii lor in cercurile stiintifice inalte. Descoperirile arheologice de la Mystery Hill din statul New Hampshire, constand in asa numitele inscriptii pe pietre l-au determinat pe profesorul Barry Fell sa traga concluzia gresita ca ar fi vorba de un alfabet proto-celtic timpuriu, cu ramificatii in Vechea Anglie. S-a demonstrat ca acestea erau de fapt urmele radacinilor de copaci in crestere. Alte asemenea descoperiri fabuloase au fost semnalate la Ponso Alto in Brazilia (1873), o inscriptie care se refera la presupusi calatori fenicieni esuati in urma unei furtuni pe tarmurile Americii de Sud si o alta din anul 1890 aflata sub craniul scheletului de la Bat Creek (Statul Tennesse) care contine o inscriptie in ebraica din secolul al II-lea d.H.
Din scurta noastra prezentare, am omis aspectele referitoare la credintele si obiceiurile vechilor scandinavi, pe care le vom trata intr-un episod separat, dedicat Istoriei credintelor si ideilor religioase, in premiera pe Altermedia, in cadrul rubricii noastre saptamanale.
Invaziile normande, in intelesul clasic al definitiei istoriografice, sunt acele deplasari de popoare din Pen.Scandinava si de pe arhipelagurile insulare din Marea Baltica, datorita unor factori majori de ordin demografic, politic sau economic, desfasurate cronologic intre anii 800-1050, in perioada de inceput a Evului Mediu Timpuriu (sec.X-XI). Negustori, razboinici sau intemeietori de state, vikingii au contribuit decisiv la descoperirea si colonizarea de noi teritorii peste mari. La inceputul secolului al X-lea, vikingii din Rasarit au atins bazinul Marii de Azov, au urcat Donul, au trecut Volga si in amontele marelui fluviu au ajuns pe tarmurile Marii Caspice. Mai tarziu, o parte dintre informatiile culese de ei au fost aduse in Anglia, prin intermediul lui Othere Normandul si al lui Wulfstan Danezul, care si-au gasit refugiul aici, la curtile anglo-saxone, imbogatind astfel cunostintele geografice ale europenilor, inchistati in intunericul ignorantei.
In linii mari, expansiunea normanda si-a lasat decisiv amprenta asupra Europei romano-gotice. In Rasarit, suedezii intemeiaza asezari si targuri capitala care dainuie pana astazi: Kiev, Novgorod. S-au oprit apoi la Portile Byzantului (Myckland) stabilind legaturi dinastice. In Franta, danezii se aseaza, cu acordul regilor franci, fondand provincia Normandia in partea de NE. De aici, la anul 1066, urmasii vikingilor danezi, vorbitori de limba franceza prin amplul proces normativ de aculturatie, vor reinvada Anglia, dand nastere dinastiei normande prin ducele William Cuceritorul, primul rege englez. Pe marile involburate ale Atlanticului de Nord, norvegienii vor explora si mai apoi coloniza noi tinuturi: Islanda, Insulele Faroe, Groenlanda si Pen. Labrador. Este neindoielnic faptul ca in jurul anului 1000 vikingii au ajuns in America de Nord. Marturiile scrise si arheologice nu lasa loc nici unei rezerve. A nega sau a pune la indoiala aceste argumente, inseamna a nesocoti realitatea istorica.
Invazia daneza
In general vikingii au beneficiat de o “presa” contemporana ostila lor, emanata din mediile manastiresti, care nu-i percepea decat ca fiind oameni salbatici, pradalnici, fara stare, mereu deplasandu-se dintr-un loc intr-altul, prezenti acolo unde nimeni nu se astepta, iar atacurile lor efectuate prin surprindere nu puteau fi stavilite de o putere omeneasca, ea insasi divizata de luptele dinastice intestine, reprezentata prin regatele anglo-saxone, Essex, Sussex, Wessex, Northumbria. In calitatea mea de istoric, am incercat sa raspund la intrebarea cheie: cum au reusit invadatorii danezi sa-i cucereasca prin surprindere pe insularii anglo-saxoni, izolati atat de bine de continent prin amplasamentul natural strategic al Insulelor Britanice? In cautarea raspunsului istoric, am ajuns la un altul legat de tehnologia mobila Bluetooth, care ne inconjoara astazi de pretutindeni. Caci la fel precum regele danez Harald I (940-986) Dinte Albastru sau Blaatinge (Bluetooth), succesorul lui Gorm cel Batran (900-cca.940), parintele fondator al dinastiei daneze, a reusit tactic sa-i cucereasca pe anglo-saxoni, fara ca acestia sa-si dea seama, noi folosim resursele radio mobile scandinave pentru a copia date, fara sa deranjam pe cei din jur. Portretul plastic zugravit al suveranului danez se desprinde dintr-o istorie romantata a perioadei vikinge, rescrisa in anul 1974 si intitulata Povestiri pagane din vremuri demult apuse.
Ostilitatea cronicarilor vremii si exagerarile acestora au dat castig de cauza istoricilor perioadei vikinge din zilele noastre care, coroborand diversitatea surselor narative existente, pe baza celor mai noi descoperiri, i-au plasat intr-o alta lumina pe invadatorii din Nord. Poate fi considerata Anglia medievala o creatie vikinga autentica? Daca da, in ce masura? Este o intrebare la care vom incerca sa raspundem cat mai plauzibil. Invazia daneza a Insulelor Britanice se desprinde foarte bine din Cronica anglo-saxona, o culegere de letopisete scrise in engleza veche (Old English, sec.V d.Hr.-1200) care cuprinde diverse relatari din istoria timpurie a Angliei, compuse la curtea din Wessex catre anul 892. Cunoastem in prezent sapte versiuni ale ei. Aceste texte contin pe langa adevarul istoric si multe idei preconcepute, inclusiv cele referitoare la epoca vikinga.
Cu referire la perioada vikinga, aceste surse documentare relativ tarzii au fost re-compilate pe baza unor anale mai vechi, pierdute din nefericire, spre a se putea face chiar intr-o mica masura o coroborare a textelor. Personajele sunt grupate in trei categorii: eroii, Alfred, Aethelstan, Canut, sfintii, nelipsiti din hagiografia medievala timpurie, Edmund, Oswald si cei defaimati, precum Eric Secure Insangerata sau Ethelred Nehotaratul. Faptele cronicii graviteaza in jurul realului si in acelasi timp legendarului rege Alfred cel Mare (871-879). Este ceva foarte normal, deoarece cronicarul curtii regale exagereaza voit faptele, plasandu-si suveranul in centrul atentiei. Nu trebuie sa ne mire acest lucru, prezent la mai toti cronicarii vremii. De regula se prezinta armonia ospitaliera anglo-saxona in contradictie cu aprigii invadatori din Nord, dupa cum o demonstreaza fragmentul urmator:” In acest an regele Britrich s-a casatorit cu Eadburh, fiica lui Offa. In vremea lui venira pentru prima oara trei corabii cu oameni din nord. Primul magistrat le-a iesit in intampinare si a incercat sa-i sileasca sa mearga la palatul regelui, pentru ca nu se stia cine sunt; si ei l-au omorat. Acestea au fost primele corabii ale danilor care au venit in tara anglilor.”
Multe discutii a starnit acest text autentic, pe marginea problemei: Cine erau danii? De unde veneau ei, mai precis? Din Danemarca sau din Norvegia? Poate din teritoriile proaspat cucerite situate in partea de NE a Frantei, unde urmasii lor vor intemeia provincia franceza Normandia la anul 932? Insulele britanice au cunoscut trei incursiuni vikinge care se subinscriu istoriografic perioadei vikinge a istoriei engleze: 786-802, incidentul de la Portland sau Dorset, o localitate insulara din Sud, la care se pare ca face aluzie fragmentul redat mai sus. Cel de al doilea atac consemnat si verificat arheologic a avut loc foarte probabil in anul 793 la Lindisfarne in partea de nord, ceea ce ne face sa credem ca invadatorii erau de origine norvegiana. Dezbaterea ramane deschisa specialistilor. Cel de-al treilea atac, a surprins pe locuitorii din Jarrow in 861, stigmatizandu-i pe dani in ochii contemporanilor si ai mass-mediei ecclesiastice.
Au urmat pe rand, Scotia, Irlanda si celelalte tinuturi insulare britanice. Danezii au invatat sa se organizeze dinastic in Anglia pre-normanda, urmand modelul regatelor insulare. Au intemeiat apoi regate proprii precum Dublin sau Ulster in Irlanda si au fondat asezari permanente, durand in medie aproxmativ patruzeci de ani (811-922), pana ce elemantul autohton insular s-a refacut. Ei au invatat aici aliantele dinastice traditionale, bine conservate astazi in spatiul politic scandinav, extinse apoi si la alte monarhii constitutionale europene. Filologii nu pot nega faptul ca in limba engleza moderna exista destule cuvinte si expresii mostenite de la cuceritorii danezi. Imperiul lui Knut cel Mare (1019-1035) cuprindea importante teritorii din East England, unind sub al sau sceptru, pentru o scurta perioada de timp Anglia, Scotia si Norvegia.
Pe marile Atlanticului de Nord
Pentru specialistul perioadei vikinge, o problema care se ridica mereu in drumul investigatiilor sale este geografia fizica a Atlanticului de Nord, aparent simpla, dar destul de complexa la scara rutelor urmate de vikingi in migratia lor nordica si stabilirea asezarilor colonii de peste mari, departe de tinuturile lor natale din Scandinavia, de care se leaga indisolubil fondarea noilor state extra-europene: Islanda, Groenlanda si Insulele Faroe.
La scara planetara, Oceanul Atlantic este al doilea ca suprafata dupa Pacific, totalizand 91.656 kmp., fara Marile Norvegiei si Groenlandei, adancimile sale variind intre 3.700 si 8.263 m. Din cele mai vechi perioade de timp, marile Atlanticului de Nord, au constituit un permanent pericol pentru temerarii navigatori care se avantau in diverse expeditii, cu substrat comercial, razboinic, de explorare sau in cautarea unor noi teritorii, cum a fost cazul expansiunii vikinge. In Antichitate, Oceanul Atlantic era foarte putin cunoscut, rezumandu-se doar la marile de incinta, denumite comun Mare Germanicum, deoarece tarmurile acestora erau locuite si colonizate de diverse uniuni de triburi germanice, situate in nordul continentului, amintite de autorii antici greco-romani, foarte sumar. In mitologia greaca Okeanos era fiul lui Uranus, parintele tuturor fluviilor si apelor. La Homer, Okeanos era un fluviu circular care inconjura pamantul locuit, separandu-l de Hades, taramul mortilor. Aceeasi imagine de ocean universal o regasim exprimata in scrierile lui Anaximandru din Milet (610-547 i.Hr.) si la Hecateu. Geografii elenisti defineau Atlanticul ca fiind regiunea situata la apus de Coloanele lui Hercule (Gibraltar), unde s-a aflat Atlantida sau Insula lui Atlas, mentionata de catre Platon (427-347 i.Hr.) in dialogurile sale Timaios si Critias. In secolul al VII-lea d.Hr., fenicienii au organizat primele expeditii maritime dincolo de Coloanele lui Hercule. Pericolele Oceanului Atlantic i-au inspaimantat pe navigatorii Evului Mediu, care considerau ca marea fierbe, trecand Stramtoarea Gibraltar, aceasta poarta maritima a Europei, Asiei si Africii. O data cu expeditiile portugheze din vremea lui Henric al IV-lea Navigatorul si a continuatorilor sai, Bartolomeo Diaz (1394-1460) si Vasco da Gama (1460-1524), interesul europenilor pentru zona atlantica s-a marit considerabil, indeosebi in ceea ce priveste expansiunea comerciala pe rute maritime mult mai sigure decat cele continentale, spre Indii.
Vikingii au fost readusi in actualitatea agendei istoriografice o data cu rescrierea istoriei lor intr-o lumina noua, mai ales dupa ultimele investigatii arheologice de teren care au demonstrat cu certitudine prezenta asezarilor colonii scandinave pe tarmurile Pen.Labrador, in jurul anului 1000, acestia fiind primii europeni ajunsi in Lumea Noua.
Vikingii si Lumea Noua
Regele a vorbit despre alta insula care fusese descoperita si de altii in ocean. I s-a spus Vinlanda din cauza ca in acea tara cresteau struguri salbatici care dau un vin bun. Cerealele, care cresc singure, abunda acolo. Am aflat aceasta nu din povesti fantastice, ci din relatarile demne de incredere ale danezilor.
Istoria arhiepiscopilor de Hamburg, terminata de catre carturarul german Adam din Bremen in anul 1075, prezinta in cartea a patra, intitulata Descrierea insulelor din nord, colonizarea de catre vikingi a pamanturilor din Lumea Noua. El a cules aceste informatii de la curtea daneza in anul 1060, fiindu-i povestite de catre regele Svein al II-lea Estridsson (1047-1074), nepotul regelui Canut cel Mare. Alte surse demne de incredere, Analele islandeze (1121-1127) consemneaza urmatoarele: La sud de Groenlanda se afla Hellulanda si apoi Marklanda (sau Tara impadurita, N.A.) si, nu departe de acolo, Vinlanda. Tragem concluzia fireasca ca islandezii erau foarte siguri pe sursele diverselor Sagas si ca stiau desigur de existenta Vinlandei, cu mult inainte de informatia lui Adam din Bremen. Este povestea descoperirii Peninsulei Labrador, o tara situata la sud-vest de Groenlanda. Saga groenlandezilor ne trimite pe urmele primilor colonisti scandinavi de origine norvegiana. Un anume Bjarni Herjolfsson obisnuia, ca impreuna cu tatal sau sa-si petreaca iernile in Norvegia si Islanda, in zonele sudice cu un climat mai bland. Dar intr-o iarna, tatal sau este nevoit sa plece in Groenlanda, insotit de Eric cel Rosu. Bjarni, porneste pe urmele tatalui, insa vanturi puternice din Nord si ceturi dense, i-au facut pe membrii echipajului sa se indeparteze de ruta initiala spre Nord, iar cand s-a facut senin, au descoperit alte tinuturi, diferite. Leif Eriksson, fiul lui Eric cel Rosu, curios din fire, reface traseul lui Bjarni si exploreaza tinuturile noi. Era primul european ajuns in Lumea Noua.
Astfel s-au nascut doua tendinte istoriografice centrifuge, ambele dorind sa raspunda unei probleme inca discutabila in lumea savantilor: cine au fost primii europeni, inaintea conquistadorilor iberici, care au explorat tarmurile Lumii Noi si in ce masura expansiunea lor a marcat evolutia demografica dintre indigeni si colonistii vikingi?Pentru a raspunde cu acuratete tuturor acestor intrebari si spre a avea o imagine cat mai reala reala despre dinamica atlantica, istoricul perioadei vkinge este nevoit sa apeleze in permanenta la ajutorul colegilor sai de alte discipline inrudite, precum oceanografi, cartografi sau cei din domeniul meteorologiei si al climatologiei marine. Cartografierea maritima a Atlanticului de Nord a demonstrat faptul ca hartile plane deformeaza distantele din apele nordice, desi insulele sunt situate la departari egale una fata de cealalta intre 190-240 mile marine. Distantele dintre ele pot fi usor strabatute cu ambarcatiuni similare cu ale vikingilor, dupa cum au demonstrat recentele explorari maritime ale Institutului Danez de la Roskilde.
Colonizarea Groenlandei nu a cuprins teritorii vaste, ci mai degraba tinuturi marginale costiere si demonstreaza capacitatea uimitoare a grupurilor de agricultori veniti din Scandinavia de a se adapta unor conditii ostile din Atlanticul de Nord, foarte putin modificate climatic in decursul timpului fata de prezent. Asezarile europene au durat 500 de ani de-a lungul fiordurilor celei mai mari insule de pe glob. Descoperirea ei a fost intamplatoare, cand in jurul anului 900 corabia lui Gunnbjorn, navigand din Norvegia spre Islanda a esuat in urma unei furtuni pe tarmurile Groenlandei. Asteptand sa se linisteasca furtuna, impinsa fara indoiala de curentii oceanici reci din Nord, corabia si-a schimbat ruta initiala sudica, abatandu-se spre Vest. A zarit o masa enorma de pamant si ghetarul Inolfsfjeld (1900m.).
Colonizarea Groenlandei se leaga in schimb de un fapt istoric autentic, confirmat prin descoperirile arheologice ulterioare. Eroul nostru, Erik cel Rosu, impreuna cu tatal sau Thorvald, siliti sa-si paraseasca in graba casa lor de la Jaeren din apropiere de localitatea Stavanger din Norvegia, au venit in Islanda, deja colonizata de conationalii lor, ajungand aici in anul 970. Un conflict cu localnicii pentru pamanturile fertile, il indeamna, ca proscris al regelui Norvegiei, pe o perioada de trei ani, sa-si indrepte privirea spre tarmurile apusene zarite cu cateva decenii in urma de catre Gunnbjorn. Aici va intemeia primele asezaminte umane, numindu-le dupa punctele cardinale: Asezarea de Vest si Asezarea de Est. Faptele au fost datate aproximativ intre anii 980-983.
Vikingi
Vikingii sau normanzii au fost comercianţi şi războinici scandinavi care în perioada 800-1050 au dominat jumătatea nordică a Europei. După unele izvoare istorice, vikingii ar fi atins chiar coasta Americii de Nord.
Curajul şi cruzimea lor în luptă sunt binecunoscute, însă trebuie menţionat că vikingii aveau şi ocupaţii mai pacifiste precum comerţul şi construirea de aşezări. Deşi este popular răspândită imaginea vikingilor purtând coifuri cu coarne, nu există nicio dovadă istorică a acestui presupus obicei. (În schimb, se ştie că alt popor nordic din Epoca Bronzului folosea astfel de coifuri.)
Naţiile din ziua de azi care se îşi au originea în vikingi sunt scandinavi: islandezii, norvegienii, danezii, sudezii şi locuitorii Insulelor Faroe.
Vikingii la început s-au aşezat ca agricultori în regiunile de coastă, care prin folosirea superiorităţii lor în construirea corăbiilor şi arta navigaţiei încep să practice pirateria de-a lungul coastelor mărilor, urcând şi pe cursul unor fluvii, fiind numiţi vikingi între anii 793 şi 1066. În afară de piraterie vikingii au contribuit şi la dezvoltarea comerţului. Datorită iscusinţei îndrăznelii vikingii erau un adversar temut, care prin acţiunile lor de pradă au răspândit teamă şi panică în rândurile populaţiilor băştinaşe. Azi s-a ajuns la concluzia că vikingii au părăsit regiunile nordice cu o climă aspră, ca să se aşeze în Europa centrală mai bogată cu o climă mai blândă. Istorisirile despre bogăţiile Europei au atras vikingii care erau săraci ducând în nord o viaţă modestă, aspră.
Curajul şi cruzimea lor în luptă sunt binecunoscute, însă trebuie menţionat că vikingii aveau şi ocupaţii mai pacifiste precum comerţul şi construirea de aşezări. Deşi este popular răspândită imaginea vikingilor purtând coifuri cu coarne, nu există nicio dovadă istorică a acestui presupus obicei. (În schimb, se ştie că alt popor nordic din Epoca Bronzului folosea astfel de coifuri.)
Naţiile din ziua de azi care se îşi au originea în vikingi sunt scandinavi: islandezii, norvegienii, danezii, sudezii şi locuitorii Insulelor Faroe.
Vikingii la început s-au aşezat ca agricultori în regiunile de coastă, care prin folosirea superiorităţii lor în construirea corăbiilor şi arta navigaţiei încep să practice pirateria de-a lungul coastelor mărilor, urcând şi pe cursul unor fluvii, fiind numiţi vikingi între anii 793 şi 1066. În afară de piraterie vikingii au contribuit şi la dezvoltarea comerţului. Datorită iscusinţei îndrăznelii vikingii erau un adversar temut, care prin acţiunile lor de pradă au răspândit teamă şi panică în rândurile populaţiilor băştinaşe. Azi s-a ajuns la concluzia că vikingii au părăsit regiunile nordice cu o climă aspră, ca să se aşeze în Europa centrală mai bogată cu o climă mai blândă. Istorisirile despre bogăţiile Europei au atras vikingii care erau săraci ducând în nord o viaţă modestă, aspră.
Viespiile lucratoare sint fortate sa munceasca
Spre deosebire de albine, care se nasc cu un statut predeterminat in interiorul stupului si care au toate acelasi cod genetic, viespile au individualitati distincte, iar statutul lor in interiorul coloniei depinde de actiunile lor. Oamenii de stiinta au descoperit acum ca, adesea, viespile lucratoare se impotrivesc iesirii in exteriorul cuibului pentru a-si indeplini sarcinile, iar celelalte viespi trebuie sa le muste pentru a le "convinge". In plus, insasi racolarea de lucratoare este rezultatul unei lupte, in care unele viespi le obliga pe altele sa munceasca.
Sean O'Donnell, care studiaza comportamentul animalelor la Universitatea Washington, a anesteziat in jur de 300 de viespi din patru colonii si apoi le-a marcat pe fiecare dintre ele cu o culoare. In ziua urmatoare, a indepartat lucratoarele
care se intorceau la stup.
"Rata cu care lucratoarele aduceau resursele in stup a fost incetinita si, in cele din urma, eliminata complet, plasand intreaga colonie intr-o situatie delicata, din cauza ca materialele necesare coloniei, in special mancarea, nu mai veneau", a explicat O'Donnell. "Asadar, colonia a trebuit sa recruteze noi lucratori pentru a compensa pentru pierderea celorlalti."
Pentru a recruta lucratorii, viespile care au ramas in stup au inceput sa muste anumiti indivizi care inainte nu iesisera din stup. O'Donnell a constatat ca viespile care erau muscate cel mai des ajungeau in cele din urma sa renunte la pozitia lor in siguranta stupului si ieseau in exterior pentru a cauta mancare. Cu alte cuvinte, a avut loc o lupta de putere in interiorul stupului si invinsii au fost obligati sa plece sa caute mancare. Acestia au fost muscati de 6 ori mai mult decat altii in cursul a cateva ore, inainte de a-si accepta in sfarsit soarta.
"A iesi din cuib undeva unde sunt expuse la tot felul de pericole este probabil cea mai mare provocare pe care o intampina aceste animale in cursul vietii lor", a spus O'Donnell. Cu toate acestea, "fara apa, mancare si materiale de constructie colonia era nevoita sa-si goneasca la treaba lucratoarele. Acest studiu arata ca aceste interactiuni prin muscare joaca un rol central in recrutarea lucratoarelor si ca muscarea are un rol in comunicare care afecteaza eficienta cu care sunt duse la indeplinire diferite sarcini."
Motivul pentru care viespile si albinele difera atat de mult din acest punct de vedere este genetic. In timp ce albinele din interiorul unui stup au toate acelasi cod genetic si deci, din punctul de vedere al evolutiei, este irelevant daca vreuna dintre ele moare atata timp cat genele sale continua sa existe in interiorul celorlalte albine ale coloniei, viespile nu au toate acelasi cod genetic – cu toate ca sunt inrudite destul de mult intre ele. Aceasta inrudire este suficient de mare pentru a explica comportamentul lor social si dispozitia pentru anumite comportamente altruiste, precum a iesi in afara cuibului si a aduna mancare pentru ceilalti. Pe de alta parte, relativa lor individualitate (comparativ cu cazul albinelor) explica de ce viespile nu sunt tocmai entuziaste atunci cand vine vorba de a-si indeplini sarcinile si de multe ori trebuie "incurajate" de catre celelalte.
Sean O'Donnell, care studiaza comportamentul animalelor la Universitatea Washington, a anesteziat in jur de 300 de viespi din patru colonii si apoi le-a marcat pe fiecare dintre ele cu o culoare. In ziua urmatoare, a indepartat lucratoarele
care se intorceau la stup.
"Rata cu care lucratoarele aduceau resursele in stup a fost incetinita si, in cele din urma, eliminata complet, plasand intreaga colonie intr-o situatie delicata, din cauza ca materialele necesare coloniei, in special mancarea, nu mai veneau", a explicat O'Donnell. "Asadar, colonia a trebuit sa recruteze noi lucratori pentru a compensa pentru pierderea celorlalti."
Pentru a recruta lucratorii, viespile care au ramas in stup au inceput sa muste anumiti indivizi care inainte nu iesisera din stup. O'Donnell a constatat ca viespile care erau muscate cel mai des ajungeau in cele din urma sa renunte la pozitia lor in siguranta stupului si ieseau in exterior pentru a cauta mancare. Cu alte cuvinte, a avut loc o lupta de putere in interiorul stupului si invinsii au fost obligati sa plece sa caute mancare. Acestia au fost muscati de 6 ori mai mult decat altii in cursul a cateva ore, inainte de a-si accepta in sfarsit soarta.
"A iesi din cuib undeva unde sunt expuse la tot felul de pericole este probabil cea mai mare provocare pe care o intampina aceste animale in cursul vietii lor", a spus O'Donnell. Cu toate acestea, "fara apa, mancare si materiale de constructie colonia era nevoita sa-si goneasca la treaba lucratoarele. Acest studiu arata ca aceste interactiuni prin muscare joaca un rol central in recrutarea lucratoarelor si ca muscarea are un rol in comunicare care afecteaza eficienta cu care sunt duse la indeplinire diferite sarcini."
Motivul pentru care viespile si albinele difera atat de mult din acest punct de vedere este genetic. In timp ce albinele din interiorul unui stup au toate acelasi cod genetic si deci, din punctul de vedere al evolutiei, este irelevant daca vreuna dintre ele moare atata timp cat genele sale continua sa existe in interiorul celorlalte albine ale coloniei, viespile nu au toate acelasi cod genetic – cu toate ca sunt inrudite destul de mult intre ele. Aceasta inrudire este suficient de mare pentru a explica comportamentul lor social si dispozitia pentru anumite comportamente altruiste, precum a iesi in afara cuibului si a aduna mancare pentru ceilalti. Pe de alta parte, relativa lor individualitate (comparativ cu cazul albinelor) explica de ce viespile nu sunt tocmai entuziaste atunci cand vine vorba de a-si indeplini sarcinile si de multe ori trebuie "incurajate" de catre celelalte.
Si totusi....cum zboara albinele?
Desi nu eram constient ca exista o dilema referitoare la zborul albinelor, se pare ca, de mai bine de 70 de ani, cercetatorii se intreaba cum de reusesc sa zboare aceste insecte.
In anul 1934, entomologul francez August Magnan si asistentul sau, André Sainte-Lague, au aflat cu surprindere ca, din punct de vedere aerodinamic, zborul albinelor este imposibil.
Modul dezorganizat in care aceste insecte bat din aripi nu le-ar permite, teoretic, sa zboare.
Cu ajutorul fotografiei digitale si al unei aripi de albina robotizate de dimensiuni mari, o echipa de cercetatori, formata din Michael H. Dickinson, Abe M. Zarem Professor si Douglas L. Altshuler de la Caltech si de la Universitatea din Nevada, a descoperit modul in care reusesc albinele sa ramana in aer.
Potrivit cercetatorilor, secretul este o combinatie de batai scurte cu o rotire brusca a aripilor in momentul schimbarii directiei, toate aceste miscari fiind realizate cu o frecventa foarte ridicata.
"Nu mai putem folosi povestea neintelegerii zborului albinelor pentru a exemplifica unde stiinta a dat gres", a spus Dickinson.
"Aceste vietati se folosesc de unele dintre cele mai exotice mecanisme de zbor disponibile insectelor", a mai spus acesta.
Cercetatorii sunt surprinsi de viteza fantastica de care sunt capabile albinele, in general, aceasta caracteristica fiind atribuita insectelor mici.
Acest lucru se datoreaza faptului ca performanta aerodinamica scade odata cu dimensiunea; in concluzie, animalele mai mici trebuie sa dea din aripi mai repede. De exemplu, tantarii au o frecventa de 400 de batai pe secunda.
Dar viteza nu este totul si imaginile au aratat ca prin bataile lor, albinele nu descriu un arc de cerc la fel de mare precum alte insecte zburatoare. Astfel, ciudatele zburatoare descriu un arc de numai 90 de grade. Si mai surprinzator este faptul ca reusesc sa-si pastreze frecventa batailor, de 230, chiar si cand transporta polen sau nectar, singura diferenta fiind dimensiunea arcului de cerc descris, acesta marindu-se.
Potrivit cercetatorilor, acesta lucru este deosebit de ciudat pentru ca, din punct de vedere aerodinamic, ar fi mult mai eficient daca, in loc sa regleze cat de mult isi misca aripile, acestea ar modifica viteza.
In anul 1934, entomologul francez August Magnan si asistentul sau, André Sainte-Lague, au aflat cu surprindere ca, din punct de vedere aerodinamic, zborul albinelor este imposibil.
Modul dezorganizat in care aceste insecte bat din aripi nu le-ar permite, teoretic, sa zboare.
Cu ajutorul fotografiei digitale si al unei aripi de albina robotizate de dimensiuni mari, o echipa de cercetatori, formata din Michael H. Dickinson, Abe M. Zarem Professor si Douglas L. Altshuler de la Caltech si de la Universitatea din Nevada, a descoperit modul in care reusesc albinele sa ramana in aer.
Potrivit cercetatorilor, secretul este o combinatie de batai scurte cu o rotire brusca a aripilor in momentul schimbarii directiei, toate aceste miscari fiind realizate cu o frecventa foarte ridicata.
"Nu mai putem folosi povestea neintelegerii zborului albinelor pentru a exemplifica unde stiinta a dat gres", a spus Dickinson.
"Aceste vietati se folosesc de unele dintre cele mai exotice mecanisme de zbor disponibile insectelor", a mai spus acesta.
Cercetatorii sunt surprinsi de viteza fantastica de care sunt capabile albinele, in general, aceasta caracteristica fiind atribuita insectelor mici.
Acest lucru se datoreaza faptului ca performanta aerodinamica scade odata cu dimensiunea; in concluzie, animalele mai mici trebuie sa dea din aripi mai repede. De exemplu, tantarii au o frecventa de 400 de batai pe secunda.
Dar viteza nu este totul si imaginile au aratat ca prin bataile lor, albinele nu descriu un arc de cerc la fel de mare precum alte insecte zburatoare. Astfel, ciudatele zburatoare descriu un arc de numai 90 de grade. Si mai surprinzator este faptul ca reusesc sa-si pastreze frecventa batailor, de 230, chiar si cand transporta polen sau nectar, singura diferenta fiind dimensiunea arcului de cerc descris, acesta marindu-se.
Potrivit cercetatorilor, acesta lucru este deosebit de ciudat pentru ca, din punct de vedere aerodinamic, ar fi mult mai eficient daca, in loc sa regleze cat de mult isi misca aripile, acestea ar modifica viteza.
Democratie in Tara Albinelor
Atunci cand un stup de albine devine prea aglomerat, regina si jumatate din colonie pleaca in cautarea unei noi locuinte. Insa cum fac sa aleaga una? Cercetatorii au descoperit ca procesul implica o competitie prieteneasca intre diverse albine cercetas care, dupa ce gasesc cate o locatie, se intorc sa-i faca "reclama" printr-un dans. Are loc un fel de lobby. Alte albine sunt atrase de dansui unui cercetas sau al altuia, si daca le place ce vad devin si ele suporteri ale locatiei respective, formandu-se astfel coalitii din ce in ce mai mari. In timp ce cateva sute de cercetasi cauta loc pentru viitoarea casa, restul roiului asteapta intr-un copac din apropiere, iar cand un loc este acceptat de multi cercetasi intregul roi se duce acolo.
Oamenii
de stiinta stiau deja ca albinele folosesc "dansul" pentru a le spune celorlalte unde se gaseste mancarea. Insa acum a fost confirmat faptul ca il folosesc si pentru a face reclama unei noi case. Dansul este o parte a procesului lor de decizie in grup.
Thomas Seeley un biolog de la Universitatea Cornell, Kirk Visscher un entomolog de la Universitatea California-Riverside si Kevin Passino un inginer de la Universitatea de Stat Ohio, au studiat si au creat modele matematice ale comportamentului albinelor in ultimii 10 ani. Ei au descoperit acum ca albinele danseaza mai mult in functie de cat de bun este locul gasit de ele: in cazul unui loc de prima clasa se invart si de 100 de ori, in timp ce se invart numai de 12 ori daca locul este mediocru. Roiul se indreapta aproape intotdeauna spre cel mai bun loc.
Cercetatorii erau curiosi sa afle daca se ajunge la decizia de a se aseza intr-o locatie sau alta prin intermediul votului sau printr-un cvorum – i.e. este decizia pur si simplu impusa de majoritate dupa o perioada limitata de "deliberari" si "argumente" sau grupul poate ajunge la o decizie numai daca exista o majoritate suficient de mare (un cvorum)? Ei au constatat ca a doua varianta pare a fi adevarata.
Atunci cand oamenii de stiinta au setat conditiile in asa fel incat existau doua locuri excelente echidistante fata de roi, imediat ce 15 albine au fost vazute la unul din locuri intregul roi s-au dus acolo, chiar daca existau unii cercetasi care inca dansau puternic in favoarea celuilalt loc. Pe de alta parte atunci cand existau cinci locuri bune a durat mult mai mult pana cand s-a putet dezvolta un cvorum de 15 albine in favoarea unuia dintre locuri, toata "dezbaterea" durand aproape de doua ori mai mult.
"Acesta este un exemplu extraordinar de luare de decizii in cadrul unui grup de animale, metoda care este suficient de complicata pentru a rivaliza cu orice comisie departamentala," a spus Seeley. "Metoda albinelor care este un produs al controverselor si competitiei mai degraba decat a consensului si a compromisului, da in mod constant rezultate excelente."
Seeley spune ca acest tip de metoda de luare de decizii ar putea oferi inspiratie si comisiilor umane care ar putea "sa ajunga la o inteligenta colectiva si astfel sa evite prostia colectiva".
Oamenii
de stiinta stiau deja ca albinele folosesc "dansul" pentru a le spune celorlalte unde se gaseste mancarea. Insa acum a fost confirmat faptul ca il folosesc si pentru a face reclama unei noi case. Dansul este o parte a procesului lor de decizie in grup.
Thomas Seeley un biolog de la Universitatea Cornell, Kirk Visscher un entomolog de la Universitatea California-Riverside si Kevin Passino un inginer de la Universitatea de Stat Ohio, au studiat si au creat modele matematice ale comportamentului albinelor in ultimii 10 ani. Ei au descoperit acum ca albinele danseaza mai mult in functie de cat de bun este locul gasit de ele: in cazul unui loc de prima clasa se invart si de 100 de ori, in timp ce se invart numai de 12 ori daca locul este mediocru. Roiul se indreapta aproape intotdeauna spre cel mai bun loc.
Cercetatorii erau curiosi sa afle daca se ajunge la decizia de a se aseza intr-o locatie sau alta prin intermediul votului sau printr-un cvorum – i.e. este decizia pur si simplu impusa de majoritate dupa o perioada limitata de "deliberari" si "argumente" sau grupul poate ajunge la o decizie numai daca exista o majoritate suficient de mare (un cvorum)? Ei au constatat ca a doua varianta pare a fi adevarata.
Atunci cand oamenii de stiinta au setat conditiile in asa fel incat existau doua locuri excelente echidistante fata de roi, imediat ce 15 albine au fost vazute la unul din locuri intregul roi s-au dus acolo, chiar daca existau unii cercetasi care inca dansau puternic in favoarea celuilalt loc. Pe de alta parte atunci cand existau cinci locuri bune a durat mult mai mult pana cand s-a putet dezvolta un cvorum de 15 albine in favoarea unuia dintre locuri, toata "dezbaterea" durand aproape de doua ori mai mult.
"Acesta este un exemplu extraordinar de luare de decizii in cadrul unui grup de animale, metoda care este suficient de complicata pentru a rivaliza cu orice comisie departamentala," a spus Seeley. "Metoda albinelor care este un produs al controverselor si competitiei mai degraba decat a consensului si a compromisului, da in mod constant rezultate excelente."
Seeley spune ca acest tip de metoda de luare de decizii ar putea oferi inspiratie si comisiilor umane care ar putea "sa ajunga la o inteligenta colectiva si astfel sa evite prostia colectiva".
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
