Legenda Kalashnikov

“Imitaţia este forma supremă de apreciere”.
Peste o duzină de ţări din toată lumea, au copiat s-au măcar au perfecţionat mult-lăudatul AK, un subiect de discuţii inepuizabil, care nu poate fi acoperit nici pe departe în câteva pagini de articol. Il ştie toată lumea iar dacă întrebi un fost APV-ist vei afla că subiectul acesta îl cunoaşte la perfecţie, că este doctor în AK, că îl desface şi îl face la loc în câteva secunde, legat la ochi, pe întuneric, cu o mână legată la spate, adormit, într-un picior, pe viscol, cutremur, inundaţie, cataclism, încălzire globală… Iar 95 la sută din bărbaţi, în armată au fost trăgători de elită şi şi-au petrecut stagiul militar numai în permisii datorită măiestriei dovedite la trageri. Numai să ai răbdarea să-i asculţi. Dar să nu uităm de ce ne-am adunat…

Cea mai cunoscută dintre armele militare ale lumii, s-a născut la sfârşitul anului 1941în luptele de la Brausk. Aceasta deoarece aici un tânăr ofiţer pe nume Kalashnikov a fost grav rănit, fiind astfel nevoit să-şi părăsească pentru o lungă perioadă de convalescenţă unitatea de tancuri în care lupta. După însănătoşire, nefiind apt combatant a fost transferat la corpul de artilerie unde şi-a orientat eforturile spre domeniul proiectarii armelor mici, considerând ca prin aceasta işi poate aduce contribuţia la victoria ţării sale .

Mihail Timofeevic Kalasnikov, s-a născut la 10 noembrie 1919 intr-o familie modestă de ţărani din Kuria şi şi-a inceput cariera tehnica deprinzând meseria de mecanic intr-un depou de locomotive, urmând apoi studii de inginerie. În 1938 este inrolat in Armata Roşie unde lupta ca şi commandant de tanc. Se consideră un produs al faimoşilor proiectanţi de arme ruşi, Tokarev, Simonov, Sudajev.
Primul proiect de armă automată al lui Kalashnikov datează din 1941, dupa episodul de la Brausk, din perioada când se afla pe patul de spital. Acesta însă nu şi-a găsit materializarea, fiind devansat de proiectul lui Sudajev cu PPS 43. Atunci tânărul locotenent se concentrează la proiectarea unei carabine semiautomate cu închizãtor rotativ destinată cartuşelor M43 de cal. 7,62×39mm., dar nici acest proiect nu avea să fie finalizat datorită asimilării în producţie a carabinei SKS a lui Simonov.
Cartuşul de cal. 7,62×39mm, a fost iniţial proiectat pentru un “avtomat”, o armă de asalt menită să echilibreze raportul de forţe afectat de apariţia şi răspândirea cartuşului de 7,93×33 Kurz tras de armele de asalt germane Sturmgevehr. Oricum, datorită acestei muniţii şi carabina SKS poate fi considerată o armă de asalt, chiar dacă trage numai în regim semiautomat şi are o magazie nedetaşabilă de 10 cartuşe.
Din acel moment tânărul Kashnikov îşi canalizează eforturile pentru crearea unei adevărate arme de asalt care să utilizeze cartuşele M43. Rezultatul a fost ceea ce în occident s-a numit AK 47 (Avtomat Kalashnikova 47) care a inscris pentru totdeauna în istorie numele de Kalashnikov şi a făcut ca proiectele lui să domine categoric industria armelor militare ruseşti şi putem spune chiar şi a altor state.
Seria AK avea să devină cel mai prolific proiect, producţia fiind estimată la peste 50 milioane de exemplare (după alte estimări chiar 100) şi este în continuă creştere. Probabil că numai Mauser Mod.98 a mai beneficiat de o asemenea popularitate.
Imaginaţi-vă ce ar fi fost dacă M. Kalashnikov nu ar fi fost rănit în lupta de la Brausk, sau mai rău, dacă el ar fi fost ucis. Lumea ar fi fost lipsită de una din cele mai bune arme de asalt şi probabil că istoria s-ar fi scris altfel.

Interesant este că, AK-47 nu a fost un succes imediat, şi ca multe alte proiecte a avut o evoluţie treptată.
Prima versiune se pare că avea corpul din tablă de oţel ştanţat care apoi a fost înlociută cu o piesă masivă din oţel frezat. Dealtfel, acest element a cunoscut mai multe modificări şi îmbunătăţiri până la introducerea lui în producţia de serie în 1951. De fapt, prima apariţie oficială în public pe un teatru de operaţiuni armei a fost la Budapesta cu ocazia revoltei antisovietice cunoscută ca “Revoluţia din 56”.
Seria AK îşi continuă ascensiunea prin apariţia în 1959 a modelului AKM, puţin mai mic decât AK47, fabricat cu piese din oţel ştanţat. Cele mai mari avantaje ale lui AKM faţã de fratele mai mare au fost costurile de producţie mult mai reduse şi greutatea mai mică.
Ultima creaţie importantă din familia AK a apărut în 1974, având ca reprezentant modelul de cal.5,45×39. Puţin mai mic decât AKM, acesta folosea noile cartuşe de cal.5,6 de mare vitezã cu percuţie centrală, un cartuş militar derivat din mai vechiul 5,6×38 Bajkal. Această armă a intrat pentru început cum era şi firesc în dotarea trupelor speciale ale URSS, în paralel cu celelalte modele.
Cele trei modele de referinţă din seria AK precum şi variantele lor au fost dotate cu diverse modele de paturi şi alte accesorii, bipode, ţevi de diverse lungimi, diverse sisteme de ochire, unele cu scopul de a concura cu armele similare occidentale, mai ales americane.
În 1964 a fost creată o altă armă având la bază Kalashnikov-ul, armă de cal. 7,62×54R şi anume arma semiautomată cu lunetă SVD. Această armă poartă şi numele de Dragunov, după numele proiectantului său. Se aseamănă foarte mult cu modelul de bază, iar modificările aduse vizează ţeava cu camera de 54 mm şi sistemul de funcţionare adaptat numai pentru foc semiautomat.
Chiar dacă luneta are o putere de apropiere destul de mică, (4x), SVD este o armă foarte precisă ce corespunde standardelor armelor cu lunetă folosite de armatele moderne. Variante ale puştii Dragunov au fost fabricate în România, Irak, Bulgaria, Ungaria, Cehia şi probabil în Polonia. Calităţile armelor din seria Kalashnikov au făcut ca în scurt timp ele să se impună pe piaţă printr-un raport preţ-calitate excelent şi să se evidenţieze printr-o fiabilitate extraordinară, putând funcţiona fară probleme în orice condiţii de climă, de la cercul polar până la tropice, din deşert şi până în junglă.
Unul din punctele forte ale acestor arme a fost adoptarea ţevilor cromate pe interior, imediat după apariţia lor. Acest procedeu utilizat pentru prima oară de japonezi la puşca Tip 99 Arisaka elimină practic coroziunea ţevilor mărind durata lor de utilizare.

Cu toate că M.Kalashnikov nu a fost propriuzis un inventator ci un proiectant cu viziuni mai largi, fiind oarecum favorizat şi de conjuncturile politice, el a creat arma cu cel mai mare succes din istorie. În ciuda faptului că sistemul de închidere, mecanismul de declanşare, siguranţa, sistemul de gaz, magazia, toate au fost preluate şi adaptate de la alte arme, meritul lui M.K. a fost că a reuşit să combine toate aceste elemente într-o armă de-a dreptul inegalabilă.
Odată ce s-a impus în Uniunea Sovietică, ea a început să fie exportată şi evident, primele ţări care au beneficiat de acest lucru sau de dreptul de a o fabrica, au fost cele din lagărul communist, membre ale Pactului de la Varşovia, precum şi alte ţări comuniste din Europa şi Asia: RDG, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, România, China, Yugoslavia, Koreea de Nord.

Hai să aruncăm o privire asupra clonelor produse în aceste ţări:
RDG
Modelul fabricat în RDG este în mare măsură cel fabricat în URSS, chiar dacă unele modele nu aveau vergeaua de curăţare montată sub ţeavă. Modelul destinat fabricării în Germania de Est era MPIK şi MPIKS (cu pat rabatabil). Ulterior, la denumirea acestor arme s-a mai adăugat un M, devenind astfel MPIKM şi MPIKMS. Toate aceste modele au fost mai târziu dotate cu componenete din plastic (pat, crosă pistol şi uluc). O altă curiozitate a fost modelul fabricat cu pat rabatabil spre dreapta, MPIKMS-72.
În final şi RDG a adoptat modelul AK 74 de cal. 5,45×39.
Dupa unificarea germaniei, s-a luat în discuţie pe de o parte retragerea lor din dotarea armatei şi pe de altă parte modificarea lor pentru utilizarea cartusului de 5,56 NATO(5,56×45; 223Rem.)

Polonia
Polonezii şi-au numit propria versiune de AKM, PMKM, care în afara marcajelor a fost identică cu cele sovietice. Ei au creat şi o interesantă variantă numita PMK-DGN, care avea un dispozitiv lansator de grenade montat pe ţeavă, sisteme de ochire pentru lansator, amortizor de recul din cauciuc gros la patul armei şi magazie de 10 cartuşe blank pentru lansarea grenadelor. Dispunea deasemenea de un sistem de obturare a orificiilor de gaz aflat pe partea dreapta a tubului de gaz, necesar tragerii cu cartuşe blank pentru lansarea grenadelor. Se puteau lansa grenade antipersonal si antitanc care nu se încadrau în standardele NATO.

Ungaria
Primele modele difereau de cele ruseşti numai prin marcaje, dar versiunile ulterioare difereau substanţial faţă de modelul de bază. Aveau ulucul metalic fara partea superioara ce acopera tubul de gaze. De acesta, era atasată o crosă din plastic identică cu crosa pistol posterioară în trei variante de culori: albastru, verde deschis şi verde închis. Un alt element interesant este ţeava de numai 320 mm. La AMD-65, patul rabatabil spre dreapta era dintr-o singură tijă din oţel. Este de presupus că acest model cu ţeavă scurtă era destinat forţelor aeropurtate, dar era utilizat oriunde era necesară o armă de mână scurtă. AMD-65 putea fi folosită şi pentru lansarea grenadelor, binenţeles cu amortizor de recul şi cu sistem de ochire optic.

Romania
Modelul fabricat în Romania, diferea de cel sovietic pe lângă marcaje şi prin faptul că patul şi ulucul erau fabricate din bloc lamelat din lemn şi crosa pistol din plastic. La modelele ulterioare s-a adaugat încă o crosă pistol corp comun cu ulucul, element specific ceror din producţia românească. La modelele dotate cu pat rabatabil, aceasta era orientata spre înapoi pentru a permite rabatarea patului, dar aceasta îngreuna manevrele de schimbare a încărcătorului.

Korea de nord
A fabricat AK-47 sub denumirea de “Tipe 58″ în 1958 iar apoi “Tipe 68″ .Se fabrica atât în varianta cu pat fix cât şi cu pat rabatabil , acesta având multe perforaţii cu scop de reducerea greutăţii. Acesta a fost de fapt cel mai uşor model din familia Kalashnikov. De menţionat că în Korea productia de astfel de arme era cu mult mai mare decât nevoile interne. A fost de fapt cel mai mare exportator către ţările lumii a treia, aprovizionând cu arme atât revoluţionari cât şi terorişti.

China
A fost printre primele ţări care au fabricat această armă sub denumirea de “Tipe 56″. Modelul cu pat rabatabil se numea “Tipe 56-1″. Mai târziu la modelul cu pat fix i-au adaptat o baionetă rabatabilă, făcându-l asfel cel mai greu model de AK. Pentru export se fabrica modelul M-22 fără baioneta rabatabilă. Mai tirziu, modelul “Tipe 56-2″ avea pat cu un design foarte domestic care îl făcea mult mai confortabil si manevrabil decât pe fratele sovietic.

Yugoslavia
Datorită relativei independenţe faţă de puterea sovietică, Yugoslavia a creat unul din cele mai interesante clone de Kalashnikov. Mod. M 64 avea ţeava mai lungă decât normal (500 mm fată de 415). M-64A avea dimensiuni normale iar M-64B patul rabatabil. Modelele mai tâzii redenumite M-70B si M-70B1, aveau capacul recuperatorului din oţel ştanţat. S-au mai fabricat şi modelele M-65A cu ţeava fixă şi M-65B cu posibilitate de schimbare rapidă a ţevii. După al doilea razboi mondial, spre deosebire de celelalte tări comuniste Yugoslavia nu a adoptat muniţia de 7,62×54R pentru mitralierele uşoare de infanterie ci a păstrat cartuşul de 7,92×57 ca şi cartuş standard. De aceea, toate puştile mitralieră şi mitralierele uşoare având ca model de baza AK-47 au trebuit sa fie modificate pentru aceste cartuşe. Pentru piaţa externă au fabricat aceste modele pentru calibrul 7,62NATO (7,62×51 sau 308Win.).

Egipt
Sovieticii i-au ajutat şi pe egipteni să-şi fabrice propriile arme. Astfel Maadi Military and Civil Industries Company a fabricat aceste arme atât pentru nevoile interne cât şi pentru export.

Irak
A fabricat AKM-urile sub asistenţa tehnică a Yugoslaviei şi a Germaniei.

Bangladesh
A fabricat AK47 sub asistenţa tehnică a Chinei. Se pare că o parte din producţie a aprovizionat Pakistanul şi alte ţări ale lumii a treia.

Cehoslovacia
Aţi sesizat probabil că până acum din enumerarea ţărilor care au fabricat aceste arme a lipsit Cehoslovacia. Această ţară a hotărit în 1958 să adopte propriul proiect de arma VZ-58 de calibrul 7,62×39 în locul vreunui model de AK. Această armă este total diferită de oricare din această serie, între ele neexistând absolut nici o asemănare. Producţia a fost suficientă pentru a fi exportată şi în unele ţări ale lumii a treia. Totuşi fotografii ale trupelor cehe arată foarte clar că un număr mare de soldaţi erau înarmaţi cu arme AKM. Nu poate fi dovedit dar se pare că la presiunile Pactului de la Varsovia, cehii au fost nevoiţi să renunte la VZ-58 înlocuindu-l cu AKM-uri fabricate într-una din tările pactului sau chiar în Cehoslovacia.

Finlanda
Un lucru deosebit de interesant despre familia Kalashnikov este că utilizarea şi fabricarea lui a depăşit sfera de influienţă sovietică. Prima ţară necomunistă care a utilizat şi fabricat această armă a fost Finlanda, care după achizitionarea câtorva exemplare, decide să-şi fabrice propriile modele. Incepând cu Mod.60 şi mai apoi cu rafinatul Mod.62 toate au fost dotate cu corpul AK-47(din otel masiv frezat). Tunelul cătării era amplasat pe capatul anterior al tubului de gaze iar înălţătorul de tip “ringkorn” pe capatul din spate al capacului recuperatorului. Avea patul metalic acoperit cu plastic. Era o armă extrem de bine realizată şi de departe mult mai precisă decât oricare din modelele AK. Deasemenea era dotată cu o baionetă bazată pe modelul de cuţit traditional finlandez “puko”, recunoscut ca fiind într-adevăr cea mai utilă baionetă-cuţit cunoscută. Mod.62 şi-a urmat propria evoluţie, incluzând pe parcurs sisteme de ochire pe timp de noapte, diverse tipuri de pat rabatabil, etc. S-a fabricat un numar mare de Mod.62 pentru export, inclusiv pentru calibrul 5,56×45 (pentru M16) şi mitraliere uşoare de calibrul 7,62NATO. Qatar şi probabil multe alte tări din orientul mijlociu au achizitionat Mod.62 din Finlanda.

Israel
In timpul războiului pe care Israelul la purtat împotriva vecinilor arabi, s-au constatat performantele nesatisfacatoareale armelor FN-FAL în condiţii de deşert. Oricum au fost foarte impresionaţi de calităţile armelor AK-47 pe care le utilizau inamicii lor. După testarea unui mare număr de arme disponibile pe piată, au ajuns la concluzia ca arma de care aveau nevoie este AK-47 care să utilizeze cartuşele americane de cal. 5,56×45. Sarcina proiectării acestei arme i-a revenit lui Israel Galili de la IMI (Israel Military Industries). Interesant ca acest Galili era de origine rusă şi s-a numit iniţial Blashnikov. Pentru început el a creat un hibrid folosind piese de la AK-47 capturate, adaptate la puşca americana Stoner63. Rezultatul a fost suficient de mulţumitor pentru a justifica continuarea cercetărilor. Rezultatul final “Galil ARM” cuprindea recuperator forjat finlandez, teavă de 5,56 furnizata de Colt, patul rabatabil de la FN-FAL, aparate de ochire de la finlandezul M62 şi o magazie de Stoner modificată. Ulterior au fost adăugate şi alte rafinamente cum ar fi sistem integrat de lansarea grenadelor şi un bipod rabatabil ce putea fi folosit şi pentru tăiat sârma. Pe lângă selectorul-sigurantă de la AK, pe partea stangă a fost adaptat încă unul similar cu cel de la M16. Varianta cu ţeavă scurtă fără bipod s-a numit Galil SAR. Kalashnikovul sovietic are o serie de neajunsuri: siguranţa-selector rău amplasată şi greu de manevrat, aparate de ochire modeste, precizie mediocră spre slabă, probleme cu închizătorul care nu ramâne deschis după ultimul cartuş, iar cama de fixare a magaziei o face destul de incomod de manevrat. Galil are un excelent selector-sigurantă, aparate de ochire excelente iar precizia este apreciată ca foarte bună spre excelent. Cu toate aceastea nici Galil nu a rezolvat problema închizătorului şi nici a camei de fixare a magaziei. Oricum se poate spune ca Galil este cea mai bună armă de asalt din seria Kalashnikov. Israelienii au proiectat şi fabricat de asemenea şi versiunea de cal 7,62NATO, probabil după ce au examinat M78 creat de finlandezi pentru aceeasi muniţie. Galil este folosită de armata israeliană mai ales ca arma defensivă cu lunetă, cea mai mare parte a productiei fiind destinata exportului. S-a exportat Galil de cal. 7,62NATO în Columbia, iar de 5,56 în Nicaragua, Honduras, Bolivia, Chile, etc.

Africa de sud
Cu ajutorul Israelului, Africa de sud a demarat fabricarea armelor Galil pentru dotarea trupelor proprii şi înlocuirea armelor FN-FAL aflate iniţial în dotarea lor. Versiunea cu ţeavă lungă s-a numit R4 iar cea cu ţeavă scurta R5.

Clone ale Kalashnikovului semiautomate au fost fabricate şi pentru uzul civil şi pentru export în Finlanda, Egipt, Yugoslavia, Ungaria, Israel, Africa de Sud, China Romania. Versiuni pentru vânătoare au fost fabricate în Uniunea Sovietică pentru calibrul 9,3×53R(calibru aproape necunoscut în afara Rusiei şi Finlandei), în Finlanda pentru cal.223Rem.(5,56×45) şi 308Win.(7,62×51), precum şi în China pentru cal.7,62×39.

Aceasta este pe foarte scurt povestea clonelor Kalashnikovului. A fost produs în peste 15 ţări diferite în 6 calibre militare diferite şi două calibre sportive, într-un număr năucitor de exemplare. Sunt folosite în peste o duzină de ţări în tot atâtea modele diferite. Ar fi interesant de urmărit evoluţia Kalashnikovului în lumina dezintegrării Pactului de la Varşovia şi a imperiului Sovietic. Oricum automatele tovarăşului Kalashnikov au devenit o marcă de renume, un brend ce l-a asezat pentru totdeauna în galeria marilor fauritori de arme. Dacă el nu ar fi existat, în mod sigur lumea ar fi arătat altfel. Mai bine, sau mai rău, nu vom sti niciodata, cert este că a fost unul dintre personalităţile care au influienţat istoria lumii.

Jafuri celebre ale secolului XX

Sunt jafuri care au facut înconjorul lumii. Au plănuit şi au dat lovitura perfectă şi s-au ales cu zeci de milioane de dolari. Au fost furate opere de artă importante dar pentru a se alege cu bani hoţii nu au ezitat nici să ia ostatici şi nici să curme vieţi. Sunt jafurile celebre ale secolului XX care au fost sau nu rezolvate.

Recuperarea recentă a tabloului de Goya de către FBI a adus din nou la lumină un nou subiect sensibil şi anume furturile de artă, care au depăşit deja ca valoare sute de milioane de dolari. După ce au recuperat tabloul lui Goya, agenţii FBI au explicat că acesta a fost abandonat de hoţii care şi-au dat seama „că era prea fierbinte" ca să-l poată păstra, mai ales că fusese pus pe lista „celor mai căutate obiecte de artă din lume".

Arta la mare preţ

Această listă FBI a „Most wanted" include şi jaful de la muzeul Isabella Stewart Gardner, din Boston, de unde, în 1990, au dispărut o serie de picturi semnate de monştri sacri ai artei, ca Rembrandt şi Vermeer. Bonnie Magness-Gardiner, directorul departamentului FBI care se ocupă de jafurile din lumea artei, a declarat că nu este neobişnuit că un caz de acest gen să fie soluţionat după mai multi ani. Arta nu se devalorizează niciodată, dimpotrivă, devine din ce în ce mai valoroasă. De cele mai multe ori, pentru o perioadă, operele de artă sunt ascunse de către hoţi şi nu apar pe piaţa neagră decât după ani buni, sau după ce un membru al familiei sau din anturajul său face un pas greşit. Una dintre picturile de pe lista FBI, un Caravaggio, lipseşte încă din anul 1969, însă agenţii federali afirmă că punerea acestuia în „top 10" a celor mai căutate tablouri va ajuta şi la depistarea sa. S-a făcut acest top „most wanted" şi pe Internet, astfel încât publicul să le vadă si să poată oferi orice informaţie. De când FBI a întocmit acest top, în 2004, peste 850 de obiecte de artă (care valorau peste 65 de milioane de dolari) au fost recuperate. Unul dintre cele mai faimoase jafuri de pe lista FBI este cel de la muzeul Isabella Stewart Gardner din Boston. La ora 1:24 a.m., pe data de 18 martie 1990, hoţii au dat lovitura la muzeul de artă. Cel mai mare jaf din lumea artei comis în istoria Statelor Unite a rămas încă nerezolvat. A fost oferită o recompensă de nici mai mult nici mai puţin de cinci milioane de dolari. Valoarea picturilor furate (realizate de Vermeer, Rembrandt, Flinck şi Manet) depăşeşte suma de 300 de milioane de dolari. Cel mai valoros tablou dispărut este „Concertul" lui Vermeer. Pe lista FBI este postat şi jaful din Oratoriul din San Lorenzo. În 1969, doi hoţi au intrat în Oratoriu şi au scos pânza „Naşterea Domnului", semnată Caravaggio din ramă şi au fugit. Pictura este estimată la peste 20 de milioane de dolari. Mai recent, în octombrie 1995, violonistei Erica Morini i s-a furat vioara din apartamentul său newyorkez. Instrumentul, denumit Davidoff-Morini Stradivarius, a fost realizat în 1727 de către legendarul Antonio Stradivari şi valoreaza peste trei milioane de dolari.

Vincent Van Gogh, prădat

În decembrie 2002, doi hoţi au utilizat o scară pentru a urca pe acoperişul muzeului Vincent Van Gogh din Amsterdam. După ce au pătruns în clădire, în doar câteva minute, aceştia au furat două pânze semnate Van Gogh, ambele valorând peste 30 de milioane de dolari. Deşi poliţia olandeză a condamnat doi bărbaţi în 2003, picturile nu au fost recuperate. În 1999, chiar pe 31 decembrie, în timp ce afară toată lumea admira artificiile, un hoţ a pătruns în Muzeul Ashmolean, din Oxford, de unde a furat un peisaj „View of Auvers-sur-Oise" semnat Cezanne, care valora în jur de şase milioane de dolari. În august 2003, doi bărbaţi au furat din castelul Drumlanrig, din Scoţia, „Madonna cu fusul" a lui Leonardo Da Vinci. Considerată a fi una dintre cele mai valoroase lucrări ale Maestrului, pictura a fost estimată la nici mai mult nici mai puţin de 65 de milioane de dolari. În topul FBI mai figurează şi alte capodopere, care, fiind subiectul unor cazuri deschise, sunt mult mai greu de traficat. De obicei, hoţii care fură astfel de obiecte de artă acţionează la comandă. Colecţionari lipsiţi de scrupule, care doresc să aibă cu orice preţ anumite obiecte, cer hoţilor să le fie aduse indiferent de unde se află şi plătesc apoi serviciile acestora. Mai există şi cazuri în care hoţii fură operele, aşteaptă „să se liniştească apele", după care le scot la vânzare pe piaţa neagră.

„Jaful secolului"

Nici băncile nu au fost ocolite din calea hoţilor. Însă jaful din irlanda a fost considerat jaful secolului prin amploarea lucrurilor şi suma furată. Poliţia nord-irlandeză a declanşat o vastă operaţiune de urmărire a autorilor, încă necunoscuţi, ai unuia din cele mai mari jafuri din istoria Marii Britanii peste 22 de milioane de lire sterline (echivalentul a peste 31,4 milioane de euro). Chiar dacă nu ocupă decât locul cinci în topul celor mai mari jafuri din toate timpurile, atacul desfăşurat asupra Northern Bank este cel care s-a soldat cu cea mai mare pagubă în ultimii 4-5 ani, ceea ce îl face să poată fi considerat, cel puţin până în prezent, "jaful secolului". Jaful a stârnit senzaţie având în vedere valoarea considerabilă a prăzii, dar şi maniera destul de originală folosită. Hoţii au luat ostatici, timp de 24 de ore, membrii familiilor a doi oficiali ai Northern Bank, după care, împreună cu respectivii oficiali, au pătruns în sediul central al băncii din Belfast, de unde au sustras sacii cu bani. Poliţia investighează posibilitatea ca o maşină arsă descoperită într-un parc forestier să fi fost implicată în operaţiunea de jaf. Operaţiunea, desfăşurată cu o precizie militară, a durat 24 de ore şi s-a încheiat fără victime, doar unul dintre cei doi funcţionari bancari fiind tratat pentru hipotermie. Responsabilitatea jafului de la Northern Bank, o subsidiară a Naţional Australia Bank, ar putea aparţine unei grupări paramilitare, a apreciat un fost responsabil al diviziei antitero a poliţiei, Bill Lowry. "Este vorba de o operaţiune bine organizată, executată cu o precizie militară, implicând probabil 20 de persoane", a spus Lowry. "Cei mai bine organizaţi infractori din Irlanda sunt paramilitarii din toate grupările, IRA are cea mai bună capacitate de a executa o astfel de operaţiune şi de a administra o suma de 20 sau 30 de milioane de lire sterline", a explicat el.
Oficial, şi fără o dovadă formală, poliţia şi autorităţile de la Belfast ramân la o atitudine prudentă. "Este prea devreme să spunem cine este autorul jafului", a declarat Ian Pearson, secretarul de stat britanic însărcinat cu securitatea în Irlanda de Nord. "Pot asigura, în faţa lumii întregi, că poliţia desfăşoară activ ancheta şi că ea va face tot ce este posibil pentru a-i deferi justiţiei pe cei responsabili", a adăugat Person.

* Topul marilor jafuri internaţionale

8 august 1963: Trenul poştal Glasgow-Londra este jefuit de Ronald Biggs şi complicii săi, care fură aproximativ 2,6 milioane de lire sterline (6 milioane de dolari, la aceea vreme). Operaţiunea este calificată drept una de meseriaşi, atât pentru importanţa sumei, cât şi pentru îndrăzneala şi măiestria execuţiei.
17-19 iulie 1976: 337 de casete de valori ale băncii Societe Generale din plin centrul Nisei sunt sparte cu ranga şi golite. Bandiţii au luat o pradă evaluată precis la 46.483.522 franci şi 45 de centime (7,5 milioane dolari)
25 decembrie 1982: Cutiile de valori ale Băncii Andaluziei, din Marbella, sunt golite de hoţi. Valoarea prăzii a fost de aproape 10 milioane de dolari
26 noiembrie 1983: Şase indivizi atacă un depozit de valori, pe aeroportul londonez Heathrow. Ei fură trei tone de lingouri de aur, totalizând 25 de milioane de lire sterline (37 de milioane dolari)
21 decembrie 1984: 68,5 milioane de dolari canadieni (51 de milioane de dolari) sunt subtilizaţi din sediul societăţii financiare Merrill Lynch, din Montreal
3 februarie 1985: Peste 40 de milioane de dolari, în bijuterii, pietre preţioase şi aur, dispar dintr-o bancă din Ierusalim
12 iulie 1987: Jefuirea unui depozit din Knight's Bridge (centrul Londrei) aduce hoţilor o pradă de 40 de milioane de lire sterline (72 milioane dolari).
25 martie 1990: Patru bărbaţi înarmaţi fură 31,3 milioane de franci elveţieni dintr-o filială a UBS (uniunea băncilor elveţiene) din Geneva.
16 decembrie 1992: Jaf la filiala Banque de France din Toulon, executat de 10 indivizi. Prada:146 de milioane de franci (26,5 milioane de dolari).
20 decembrie 1996: Şase falşi poliţişti atacă o firmă de transport de valori din Buenos Aires, plecând cu 18 milioane de pesos (tot atâţia dolari).
1 septembrie 1997: Cinci bărbaţi înarmaţi fură din Zurich 53 de milioane de franci elveţieni (35 de milioane de dolari) din banii băncilor elveţiene.

Avem şi români ferciţi

Şi în România au fost câteva cazuri de furturi care au ţinut prima pagină a ziarelor. Au fost bani mulţi raportat la economia de piaţa a României. Unul dintre cele mai mari jafuri din România dacă nu cel mai mare a fost cel lui Petru Nica, angajatul International CPI Securities care a fost prins cu 100 de miliarde de lei. Însă aici cazul, cum era şi normal pentru România este cusut cu aţă albă. Cum a putut colegul lui să-l lase singur în maşină cu atâţia bani, când el nici măcar nu avea pistol. El era şofer şi nu avea armă. Se bănuie că totul a fost pus la cale de cineva care ştia suma pe care cei doi trebuia să o ridice. Colegul lui Nica Petru, Dan Vlăsceanu, cel care a fost trimis după ţigări, se afla la serviciu. Soacra acestuia a povestit că ginerele ei lucra de şapte-opt ani la firma respectivă şi este şef de echipaj. Tot ea a povestit că Dan făcea transport de bani de ani întregi, dar nu a avut nici o problema până acum. În acest caz autorii au fost prinşi şi predaţi instanţelor de cercetare. Prejudiciul a fost recuperat în proporţie de 70 la sută. Consilierul guvernatorului BNR de atunci, Adrian Vasilescu, a declarat la vremea respectivă că sistemul de transport securizat al banilor se practică peste tot în lume, acest tip de servicii fiind externalizate din cauza costurilor prea mari de către bănci şi efectuate de societăţi specializate. În acest caz a fost vorba despre o societate comercială autorizată de Ministerul de Interne, iar furtul banilor reprezintă un scandal în cadrul sistemului menţionat. Consider că sistemul nu trebuie schimbat, dar este nevoie de o selecţie strictă a celor care efectuează astfel de transporturi, a mai declarat Vasilescu, fără a oferi alte detalii privind identitatea băncii păgubite.

Jafuri celebre în România ultimilor sapte ani

Maşina Băncii Ion Ţiriac a fost atacată în plină zi şi au fost furaţi 30.000 de dolari. Eugen Coporan, şofer angajat la Banca Ion Ţiriac, a avut alţi doi complici din exterior, iar lovitura a plănuit-o cu mult timp înainte, de când sesizase că transportul sumelor de până la 50.000 de dolari se facea mereu pe aceeaşi rută, cu un Mercedes pe care era pus uneori şi el să îl conducă şi era însoţit de bodyguarzi nepregătiţi. Membrii bandei aveau un spray lacrimogen, o singură pereche de mănuşi chirurgicale şi două pistoale cu aer comprimat, cele mai slabe din categoria lor. Mai mult, unul dintre revolvere nici nu era funcţional, lipsindu-i doza de oxigen. La un stop, cei doi complici au pătruns în maşină, ştiind că bodyguardul însoţitor purta centură de siguranţă şi nu îşi putea scoate cu uşurinţă pistolul, i-au ameninţat şi i-au determinat să le dea suma de 30.000 de dolari. Ulterior, maşina în care se aflau hoţii a fost reperată de un echipaj de poliţie care a reuşit să o oprească. Banii au fost recuperaţi integral.

23 IUNIE, 2001

Un bucureştean a fugit cu 367.000.000 de lei, reprezentând încasările unui lanţ de alimentare din sectorul 4.
Petre Florea (51 de ani), fost taximetrist şi apoi zarzavagiu, ajunsese şofer într-un echipaj de agenţi colectori ai unei firme care asigura paza încasărilor lanţului de alimentare Concordia. În timpul unui transport, el a simulat o defecţiune la maşina de serviciu, i-a rugat pe colegii săi să o împingă şi a dispărut, lăsându-i pe agenţii colectori în faţa celei de-a cincea alimentare păgubite. Mai târziu, el a abandonat Dacia 1310 cu modificări pentru transportul de valori undeva în cartierul Pantelimon. Ancheta a dat la iveală faptul că făptaşul îşi schimbase identitatea în 1998 pentru a-şi ascunde cazierul bogat în furturi şi delapidări, apoi se angajase la firma de pază. El a fost descoperit în staţiunea Eforie Sud, dar poliţiştii nu au reuşit să recupereze decât 17.645.000 de lei, Florea susţinând că restul sumei a îngropat-o într-un loc unde ulterior nu s-a găsit nimic.

8 APRILIE, 2002

Un agent de pază la sucursala din Braşov a Băncii Româneşti a fugit cu 8.000 de dolari şi cu arma din dotare.
Daniel Constantin Jinga (23 de ani) era angajat al unei firme de protecţie şi pază şi se afla în misiune de pază la Banca Românească din Braşov. El a intrat în tura la ora 19.00, moment în care a fost înregistrat pe caseta de sistemul de supraveghere video. Câteva minute mai târziu, el a deconectat sistemul, a descuiat unul dintre seifuri, a luat 7.400 de dolari, 400 de mărci şi 2.000.000 de lei şi a părăsit clădirea, luând cu el pistolul Carpaţi şi încărcătorul cu 12 cartuşe. Pe seiful dechis, Jinga a lăsat un bilet, pe care a scris „Îmi pare rau". Furtul a fost descoperit a doua zi dimineaţa. În ciuda desfăşurării impresionante de forţe poliţieneşti, fugarul a fost descoperit de un puşti de 13 ani, în bazarul Gării Braşov. Banii nu au fost recuperaţi, Daniel Jinga susţinând că banii i-au fost furaţi de o prostituată din gară. Însă la toate aceste se pot adăuga jafurile din administraţie şi politică care depăşesc orice sumă pe care am amintit-o mai sus iar în acest caz vinovaţi nu sunt găsiţi niciodată.

Evadari Celebre

Tu ce ai face daca ai fi inchis? Ai suporta sentinta sau ai lupta pentru libertatea ta riscand sa-ti pierzi viata in incercarea de evadare?

In a 10-a editie a revistei Mental Floss, Jim Noles a scris un articol impresionant despre evadari celebre din inchisori precum Alcatraz si Yakutsk din Siberia.


1.Ghasr, Teheran, Iran. Pe 28 decembrie 1978 guvernul iranian i-a arestat pe Paul Chiapparone si Bill Gaylord, directori ai corporatiei Electronic Data Systems(EDS) din Texas, care la momentul respectiv lucrau in strainatate. Iranienii au adus acuzatii false EDS-ului si i-au aruncat pe cei doi barbati in rau-famata inchisoare Ghasr din Teheran. Revolutia iraniana impotriva sahului devenea din ce in ce mai hoatica, iar guvernul Statelor Unite parea neputincios in a-i ajuta.

H. Ross Perot, fondatorul EDS-ului si-a asumat responsabilitatea pentru cei doi angajati ai lui si l-a contactat pe colonelul pensionat Arthur "Bull" Simons, veteran de razboi si erou al Fortelor Speciale. Simons a refuzat plata si a adunat o echipa de sapte voluntari din cadrul firmei EDS cu care apoi a plecat spre Teheran. Dar inainte de a putea sa puna in actiune planul de salvare al celor doi barbati, revolutionarii iranieni au asaltat inchisoarea, iar in haosul produs mai multi detinuti au scapat, printre care si cei doi directori ai EDS-ului. La scurt timp dupa, s-au intalnit cu "salvatorii" lor si cu ajutorul unui angajat EDS din Iran au fugit in Turcia.

2. States Model, Pretoria, Natal (Africa de Sud). Pe 15 noiembrie 1899 luptatorii buri din colonia Natal (acum parte a Africii de Sud) au atacat un tren armat englez si in invalmaseala au capturat un corespondent de razboi pentru ziarul Morning Post. Spre deliciul lor noul captiv era curajosul si aventurosul fiu al unui lord englez- o captura ce le dadea lor o putere foarte mare. Dar o luna mai tarziu captivul burilor a scapat din inchisoarea States Model unde era tinut si a fugit in Africa de Est, atunci detinuta de portughezi. Un an mai tarziu, fostul prizonier al burilor s-a intors in Anglia unde a urmat o cariera in politica, care i-a adus in cele din urma un loc in Parlamentul britanic. A ajuns de asemenea prim ministru in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Numele lui era, bineinteles, Winston Churchill.

3.Yakutsk, Siberia. Cand Armata Rosie a lui Stalin s-a alaturat atacului lui Hitler asupra polonezilor, rusii au capturat si inchis mii de soldati polonezi. Sute au fost executati, iar restul au fost dusi in lagare in Siberia. Printre cei capturati si dusi in Siberia se afla si ofiterul Slawomir Rawicz. Acesta s-a imprietenit cu sotia comisarului si cu ajutorul acesteia el si inca sase prizonieri au scapat. A urmat o calatorie de proportii epice. Grupul polonez a fugit in Mongolia, a traversat desertul Gobi si a escaladat muntii Himalaya. Dupa 4000 de mile de calatorie ofiterul polonez si patru dintre supravietuitorii calatoriei au ajuns in India, pe atunci colonie britanica.

4. Libby, Richmond, Virginia. In timpul Raboiului Civil american 1200 de ofiteri ai Uniunii au fost inchisi in Richmond, in nou-infiintata inchisoare, Libby. Deloc surprinzator, majoritatea si-au petrecut timpul panificand o evadare. Dar dintre toate incercarile de evadare de la Libby cele mai multe si cele mai reusite au fost puse la cale de catre colonelul Thomas E. Rose.

Folosind unelte improvizate, el si cativa colegi detinuti au sapat un tunel printr-o gura de vant pana in beciul inchisorii care colcaia de sobolani si apoi in sus vreo 70 de metrii. Increzator in ruta lui secreta, colonelul Rose s-a intors pe 9 februarie 1864 si a mai eliberat 15 alti detinuti. Incurajati de succesul evadarilor anterioare inca 93 de prizonieri au urmat ruta lui Rose si au scapat. "Tunelul Stiintific" a lui Rose a fost laudat in Richmond Examiner, iar evadarea lui a fost considerata "o escapada extraordinara".

5. Alcatraz, San Francisco, California. Inchisoarea Alcatraz si-a castigat o reputatie de temut ca fiind cea mai bine pazita si fortificata inchisoare din America. Dar asta nu a descurajat multimea de detinuti care a incercat sa evadeze in nenumarate randuri din "inchisoarea de piatra". Povestea oficiala spune ca niciunul dintre acesti barbati nu a reusit, dar daca exista cativa care sa fi reusit acestia sigur sunt Frank Morris, John Anglin si fratele lui John, Clarence.

Cei trei barbati au muncit luni de zile ca sa mareasca cu grija gurile de ventilatie din celulele lor pentru a putea ajunge pe acoperis. Pe 11 iunie 1962, cei trei si-au parasit celulele si sub acoperirea noptii au ajuns pe malul pietros al insulei. Apoi s-au folosit de uniformele lor pentru a construi o pluta. Cei trei nu au fost re-capturati niciodata si au fost declarati morti in incercarea de evadare. Totusi, corpurile lor nu au fost gasite si multi cred ca acestora le-a resuit evadarea. Filmul "Evadarea din Alcatraz" a lui Clint Eastwood au fost insiprate de aventura celor trei.

Inchisoarea Alcatraz-Posibile Evadari

La 11 august 1934, un grup de prizonieri federali, considerati extrem de periculosi ajung pe Insula Alcatraz, un teren stancos, de 22 de acri, situat la 1, 5 mile de golful San Francisco. Condamnatii û primii prizonieri civili care urmau sa fie gazduiti in noul penitenciar de mare securitate - s-au alaturat altor cateva zeci de prizonieri militari lasati acolo de pe vremea cand insula era o inchisoare militara.
Insula Alcatraz era nelocuita in momentul in care a fost explorata de locotenentul spaniol Juan Manuel de Ayala, in 1775. El a denumit-o Isla de los Alcatraces sau Insula Pelicanilor, datorita numeroaselor pasari care-si facusera cuibul pe insula. Dupa ce a fost fortificata de spanioli, insula Alcatraz a fost vanduta Statelor Unite in anul 1849. In 1854, aici a fost plasat primul far de pe coasta Californiei. Incepand cu 1859, un detasament al armatei americane si-a facut aici garnizoana, iar din 1868 insula Alcatraz a fost folosita pentru a gazdui infractori militari. Pe langa soldati americani recalcitranti, printre prizonieri se regaseau calauze ale indienilor rebeli, soldati americani care au luptat in Filipine si au dezertat si civili chinezi care s-au impotrivit armatei americane in timpul rascoalei boxerilor. In 1907, sa stabilit ca Insula Alcatraz sa devina parte a sistemului penitenciar militar al Statelor Unite.
In 1934, Insula Alcatraz a fost fortificata, devenind un penitenciar federal de inalta securitate menit sa ii gazduiasca pe cei mai periculosi prizonieri din sistemul penal american, mai ales pe cei predispusi la tentative de evadare. Primul transport de prizonieri civili a ajuns la 11 august 1934. In aceeasi luna, au ajuns alte transporturi cu prizonieri, printre alti condamnati aflandu-se si celebrul mafiot Al Capone. In septembrie, a ajuns la Alcatraz George "Mitraliera" Kelly, un alt cap al criminalitatii organizate.
In anii 40, un alt prizonier faimos al inchisorii Alcatraz a fost Richard Stroud, Omul-pasare din Alcatraz. Condamnat pentru omor, Stroud a scris un important studiu despre pasari, in timp ce era incarcerat in inchisoarea Leavenworth din Kansas. Considerat a fi extrem de periculos din cauza ca in 1916 a ucis un paznic de la Leavenworth, a fost transferat la Alcatraz in 1942. Lui Stroud nu i s-a permis sa-si continue cercetarile despre pasari la Alcatraz.
Desi au existat zeci de tentative, nu se cunoaste nici un prizonier care sa fi reusit sa evadeze din celebra inchisoare supranumita ôFortareataö. Totusi, cadavrele mai multor evadati despre care se crede ca s-au inecat in apele ce inconjoara insula, nu au fost descoperite niciodata. Povestea evadarii in 1962 a trei dintre acestia, Frank Morris si fratii John si Clarence Anglin, a inspirat filmul din 1979 Evadare din Alcatraz. Un alt prizonier, John Giles, a reusit in 1945 sa ajunga la mal cu o barca, deghizat intr-o uniforma militara pe care a furat-o bucata cu bucata, insa a fost interogat de un ofiter dupa ce a ajuns pe tarm si a fost trimis inapoi. Un singur om, John Paul Scott a ajuns la tarm inotand, insa din nefericire pentru el a ajuns la picioarele podului Golden Gate intr-o stare de extenuare si hipotermie. Politia l-a gasit inconstient si in stare de soc.
In 1963, procurorul general al Statelor Unite, Robert F. Kennedy, a ordonat inchiderea inchisorii Alcatraz, din cauza cheltuielilor mari necesare pentru intretinerea acesteia. In existenta ei de 29 de ani, inchisoarea Alcatraz a gazduit peste 1.500 de infractori. In martie 1964, un grup de indieni Sioux au ocupat pentru scurt timp insula, in baza unui tratat conform caruia indienii aveau dreptul sa ia in stapanire orice ôteren guvernamental neocupatö. In noiembrie 1969, un grup de aproape 100 de studenti si activisti indieni au ocupat insula mai mult timp, ramanand acolo pana au fost fortati de politisti sa o paraseasca, in iunie 1971.
In 1972, insula Alcatraz a fost deschisa publicului, ca parte a noii Zone recreationale nationale Golden Gate, intretinuta de Directia nationala a parcurilor din Statele Unite. Insula Alcatraz si fosta inchisoare sunt deschise pentru public, peste un milion de turisti vizitandu-le in fiecare an.

● Insula Alcatraz este situata in centrul Golfului San Francisco din California, SUA.
● Initial pe acest loc a fost construita o fortareta "Fort Alcatraz", iar ulterior inchisoarea vestita "Alcatraz" inchisa in 1963, devenita astazi atractie turistica.
● Insula este de fapt o stanca, avand lungimea de 500 m, o inaltime de 41 m, cu o suprafata de 85.000 m2 . Pe aceasta suprafata era cladita inchisoarea si cel mai vechi far de pe coasta de vest americana.
● Cercetatorul spaniol Juan Manuel de Ayala a navigat in golf 1775 descoperind insula. Numele provine de la Isla de los Alcatraces (Insula pelicanilor), pasari care populau insula.
● In anul 1847, lordul John Charles Fremont, guvernator militar al Californiei, cumpara insula pentru SUA de la Mexic cu 5000 de dolari
● In 1854 este construit farul, iar in 1859 sunt incheiate lucrarile la fortareata
● Incepand cu 1859, un detasament al armatei americane si-a facut aici garnizoana, iar din 1868 insula Alcatraz a fost folosita pentru a gazdui infractori militari. Pe langa soldati americani recalcitranti, printre prizonieri se regaseau calauze ale indienilor rebeli, soldati americani care au luptat in Filipine si au dezertat si civili chinezi care s-au impotrivit armatei americane in timpul rascoalei boxerilor.
● Din anul 1861 Alcatraz a fost folosita ca inchisoare pentru prinzionerii din Razboiul civil american.
● In 1903 inchisoarea este inchisa, din cauza starii de deteriorare a cladirii
● In anul 1906 au inceput pregatirile de reinoire, insa in acelasi an un cutremur distruge din nou cladirea.
● Reconstruirea fortului dureaza din 1906 pana in 1911.
● In 1907, sa stabilit ca Insula Alcatraz sa devina parte a sistemului penitenciar militar al Statelor Unite.
● Alcatraz a luat fiinta ca inchisoare atunci cand guvernul federal a dorit sa demonstreze opiniei publice ca este extrem de categoric si puternic in fata crimei.
● Marea recesiune economica prin care trecea societatea a marit considerabil numarul infractiunilor in anii 1920 si 1930. Crima organizata, care capatase proportii ingrijoratoare, devenea un pericol real pentru public.
● Prohibitia crease adevarate retele de contrabandisti, iar autoritatile deveneau, deseori, neajutorate in fata gangsterilor violenti care actionau fara scrupule. Teama care se instaurase in tara i-a determinat pe guvernanti sa deschida o inchisoare de maxima securitate, cu privilegii minime, destinata celor mai periculosi infractori.
● La 12 octombrie 1933 au inceput lucrarile de transformare a fortaretei in inchisoare, care este data in folosinta la 1 ianuarie 1934, ca inchisoare federala a SUA.
● Din cauza apei reci si curentilor puternici din golf, este denumita „The Rock“ (Stanca), iar din punct de vedere a securitatii ea este o inchisoare ideala.
● La 11 ianuarie 1934, un grup de prizonieri federali, considerati extrem de periculosi ajung pe Insula Alcatraz, un teren stancos, de 22 de acri, situat la 1, 5 mile de golful San Francisco. Condamnatii, primii prizonieri civili care urmau sa fie gazduiti in noul penitenciar de mare securitate - s-au alaturat altor cateva zeci de prizonieri militari lasati acolo de pe vremea cand insula era o inchisoare militara.
● In august 1934, au ajuns alte transporturi cu prizonieri, printre alti condamnati aflandu-se si celebrul mafiot Al Capone.
● In septembrie 1934, a ajuns la Alcatraz George "Mitraliera" Kelly, un alt cap al criminalitatii organizate.
● In anii 40, un alt prizonier faimos al inchisorii Alcatraz a fost Richard Stroud, Omul-pasare din Alcatraz. Condamnat pentru omor, Stroud a scris un important studiu despre pasari, in timp ce era incarcerat in inchisoarea Leavenworth din Kansas. Considerat a fi extrem de periculos din cauza ca in 1916 a ucis un paznic de la Leavenworth, a fost transferat la Alcatraz in 1942. Lui Stroud nu i s-a permis sa-si continue cercetarile despre pasari la Alcatraz.
● In 29 de ani au fost 36 de incercari de evadare, dintre care nici una reusita, cei care incercau fiind impuscati, inecati in apa rece, sau mancati de rechini.
● Desi au existat zeci de tentative, nu se cunoaste nici un prizonier care sa fi reusit sa evadeze din celebra inchisoare. Totusi, cadavrele mai multor evadati despre care se crede ca s-au inecat in apele ce inconjoara insula, nu au fost descoperite niciodata.
● Povestea evadarii in 1962 a trei dintre acestia, Frank Morris si fratii John si Clarence Anglin, a inspirat filmul din 1979 Evadare din Alcatraz.
● Un alt prizonier, John Giles, a reusit in 1945 sa ajunga la mal cu o barca, deghizat intr-o uniforma militara pe care a furat-o bucata cu bucata, insa a fost interogat de un ofiter dupa ce a ajuns pe tarm si a fost trimis inapoi.
● Un singur om, John Paul Scott a ajuns la tarm inotand, insa din nefericire pentru el a ajuns la picioarele podului Golden Gate intr-o stare de extenuare si hipotermie. Politia l-a gasit inconstient si in stare de soc.
● In 1963, procurorul general al Statelor Unite, Robert F. Kennedy, a ordonat inchiderea inchisorii Alcatraz, din cauza cheltuielilor mari necesare pentru intretinerea acesteia.
● In existenta ei de 29 de ani, inchisoarea Alcatraz a gazduit peste 1.500 de infractori.
● In martie 1964, un grup de indieni Sioux au ocupat pentru scurt timp insula, in baza unui tratat conform caruia indienii aveau dreptul sa ia in stapanire orice teren guvernamental neocupat
● In noiembrie 1969, un grup de aproape 100 de studenti si activisti indieni au ocupat insula mai mult timp, ramanand acolo pana au fost fortati de politisti sa o paraseasca, in iunie 1971.
● In 1972, insula Alcatraz a fost deschisa publicului, ca parte a noii Zone recreationale nationale Golden Gate, intretinuta de Directia nationala a parcurilor din Statele Unite.
● Insula Alcatraz si fosta inchisoare sunt deschise pentru public, peste un milion de turisti vizitandu-le in fiecare an.

Detalii “tehnice”

● Celulele detinutilor aveau suprafata de 1,5 x 2,7 m, cu lavoar, toaleta si pat.
● Timpul petrecut in celula era intre 18 si 23 de ore pe zi, cu exceptii (dreptul la munca) pentru cei care dovedeau o purtare exceptionala.
● In cantina erau montate anumite deschideri, prevazute in caz de nevoie, pentru gaze lacrimogene.
● Interesant este ca Alcatraz era unica inchisoare din SUA cu dusuri cu apa calda, pentru a nu permite detinutilor ca in cazul evadarii sa se obisnuiasca cu apa rece din golf.
● La Alcatraz nu erau niciodata cazati mai mult de 275 de prizonieri (desi capacitatea maxima era de 336 de locuri), asa ca nu s-a pus niciodata pericolul unei aglomerari. Lipsa de intimitate, atat de des intalnita in alte inchisori, nu exista la Alcatraz, unde celulele cu un singur pat o transformau intr-un loc mai "agreabil" decat alte puscarii. Desi existau aceste conditii mai umane, Alcatrazul avea cu certitudine si partea sa dezagreabila. Detinutilor nu li se permitea sa vorbeasca intre ei decat in timpul meselor sau in momentele de recreere.
● Apele reci care inconjurau inchisoarea faceau imposibile eventualele evadari si transformau puscaria insasi intr-un loc rece, neprietenos, in special la etajele inferioare.
● Unele dintre celulele din "Blocul D" (poreclite "Gaurile") erau special create pentru a-i tortura psihic si emotional pe cei trimisi acolo. Se spune ca presiunea emotionala a detinutilor inchisi in Blocul D atingea asemenea niveluri incat depasea orice pedeapsa fizica.
● Gardienii de la toate inchisorile din tara ii puteau trimite oricand la Alcatraz pe "detinutii problema".
● Pana in august 1934, "The Rock" primise detinuti ca Al Capone, George "Machine Gun" Kelly, Robert "Birdman of Alcatraz" Stroud, Floyd Hamilton (soferul lui Bonnie si Clyde), si Alvin "Creepy" Karpis.
● Urmatorii 1576 de detinuti nu erau gangsteri notorii, insa erau puscariasi care refuzasera sa se conformeze regulilor, erau considerati periculosi sau necesitau supraveghere atenta din cauza tentativelor de evadare. De fapt, o data ce un puscarias nu mai era considerat periculos (si acest lucru se intampla cam dupa cinci ani de stat la Alcatraz), el pleca de pe insula si era transferat la alta inchisoare federala.
● Au existat detinuti care au decis sa nu astepte sa fie transferati. In 29 de ani (1934-1963), cat a functionat inchisoarea, 38 de oameni (inclusiv doi care au incercat sa scape de doua ori) au fost implicati in 14 tentative separate de evadare. 23 de evadati au fost prinsi, sase au fost impuscati si ucisi in timpul evadarii si doi s-au inecat.
● Doi dintre cei care au fost prinsi au fost executati ulterior in camera de gazare pentru rolul pe care l-au jucat in uciderea unui gardian in timpul a ceea ce s-a numit apoi faimoasa "Batalie de la Alcatraz". Atunci, sase prizonieri au preluat controlul asupra gardienilor, au luat cheile de la rastelurile cu arme si de la celule si au vrut sa evadeze. Planul lor a inceput sa se destrame cand au descoperit ca le lipsea cheia cu care sa deschida portile inchisorii. La scurt timp, oficialii puscariei au descoperit ca cei sase voiau sa evadeze. In loc sa se predea, detinutii au preferat sa lupte. Tentativa a fost inabusita, iar majoritatea celor implicati au fost condamnati la moarte. 18 gardieni au fost raniti.
● Deveniti faimosi odata cu aparitia lui Clint Eastwood in filmul "Evadare din Alcatraz", Frank Morris si fratii John si Clarence Anglin au disparut din celulele lor si nu au mai fost vazuti niciodata. Cel de-al patrulea, Allen West, despre care se crede ca ar fi fost creierul operatiunii, a fost gasit in celula sa in dimineata in care gardienii au descoperit evadarea.
● Se spune ca daca ar fi existat un detinut care sa fi putut vreodata evada din Alcatraz, acesta ar fi fost Frank Lee Morris.
● In filmul in care joaca Clint Eastwood, Morris a fost portretizat ca avand o inteligenta sclipitoare, creierul celei mai renumite evadari din istorie. Elaborarea planului de evadare a durat sapte luni si a necesitat fabricarea unor capcane inteligente, precum si a unor echipamente necesare supravietuirii in apele reci.
● Frank Lee Morris era un infractor innascut. Prima condamnare a obtinut-o cand avea abia 13 ani, iar ulterior parea ca nu a scapat nici o infractiune. Cu toate acestea, oficialii inchisorii il creditasera pe Morris ca avand un grad superior de inteligenta.
● Si complicii lui Frank erau renumiti in lumea intunecata a crimei organizate. Fratii John si Clarence Anglin, condamnati pentru jaf armat, se aflau la Alcatraz pentru ca incercasera in repetate randuri sa evadeze. Se pare ca in planul de evadare a fost inclus si "vecinul de celula" Allan West, care avea reputatia unui criminal arogant si care, mai tarziu, a fost creditat ca unul dintre cei care au pus la punct schema de evadare.
● Faimosul plan de evadare a inceput sa prinda contur in decembrie 1961, cand West a gasit din intamplare niste lame vechi de fierastrau, in timp ce facea curat in niste incaperi. Planul a fost extrem de complex si a implicat crearea si fabricarea unor manechine, a unor segmente de zid fals, si a unor plute si costume. Acestea au fost confectionate din peste 15 pelerine de ploaie, unele donate de alti detinuti, unele furate. De asemenea, detinutii au mai avut nevoie si de unelte cu care sa sape si cu care sa confectioneze "recuzita".
● Pana in mai 1962, Morris si fratii Anglin sapasera deja niste tunele destul de mari incat sa incapa prin ele. Sapau cate doi, in schimburi, iar un al treilea tinea de sase. Ziua, gaurile erau mascate de bucati de zid fals.
● In acel timp, John si Clarence incepusera sa fabrice niste capete de manechin, carora chiar le dadusera si nume: "Oink" si "Oscar". Capetele erau lucrate grosolan, insa puteau trece drept capete de om. Acestea au fost construite dintr-o pasta facuta din materiale inofensive, ca sapun sau hartie igienica. Oink si Oscar au fost apoi pictati ca sa aiba culoarea pielii (cu vopsele de la atelierul de pictura) si au capatat si par, luat de la barbierul inchisorii. Aceste manechine au fost puse apoi in paturi, astfel incat detinutilor sa nu li se observe lipsa in timpul numaratorii de noapte.
● Gardienii nu au mai gasit decat manechinele, uneltele, bucatile de zid, iar in apa s-au descoperit doua veste de salvare si vasle. Tot in apa s-au gasit si cateva scrisori si fotografii impachetate cu grija ca sa nu fie stricate de apa. Acestea apartineau fratilor Anglin. Cu toate acestea, nu s-a descoperit nici o urma a fugarilor.
● Cateva saptamani mai tarziu, s-a descoperit cadavrul unui barbat imbracat in uniforma de inchisoare, insa acesta era atat de deteriorat incat nu a putut fi identificat. Oficial, Morris si fratii Anglin au fost declarati disparuti, probabil inecati.

Istoria Radio-ului

O poveste americana

Prin anii ’30, majoritatea familiilor americane detineau un aparat de radio. Atunci s-a constatat ca radioul reprezinta cea mai facila cale de comunicare si cel mai ieftin mod de distractie. Familiile sarace se adunau in casa vecinului mai avut, pentru a se delecta cu transmisiile live din studiourile posturilor. In acea perioada s-a inventat targetarea. Desigur, muzica alba nu avea ce cauta pe o frecventa dedicata negrilor. Si tot atunci s-au dezvoltat domeniile sondarii pietei, marketingului si publicitatii. In timp, muzica a evoluat. Acest fapt a dus si la diversificarea tipurilor de radio. Prin definitie, radio inseamna muzica si stiri, desi unele posturi au ajuns sa reduca stirile pana la zero, altele au stiri non-stop.
Teoria spune ca un format de radio este un instrument de marketing prin care ajungi cu reclama la un public-tinta, tinand cont de preferintele si stilul de viata al acestuia.
Cele mai mari audiente in Statele Unite le inregistreaza posturile comerciale cu formatul CHR (Contemporary Hit music Radio), adica radiourile care au ca baza cel mult 300 de piese muzicale noi care se difuzeaza - unele din ora in ora - in functie de studiile calitative facute asupra audientei. Un astfel de post de radio se adreseaza unui public cu varste sub 30 de ani. Pe locul al doilea se situeaza posturile de radio country, cu target marea masa de cumparatori de bunuri de larg consum. In topul audientei americane, pe locul la treilea se claseaza formatul AC (adult contemporary), care se bazeaza pe hiturile ascultate de cei trecuti de 30 de ani. In cazul de fata, muzica anilor ‘80 si ‘90 se inscrie in acest format. Un alt format de succes este reprezentat de news, talk and sports. Este locul unde se vorbeste aproape non-stop.

Istoria e aceeasi... oriunde te-ai afla!

In 1993 se introduce pentru prima oara in Romania formatul CHR. DJ-ii Radio Contact sunt nemultumiti de strictetea play-list-ului deoarece nu mai au posibilitatea de a propune ascultatorilor ce le place si nu mai au voie sa vorbeasca decat maximum 30 de secunde la doua piese. Marile frustrari sunt insa de alta natura: in cele 40-60 de secunde pe ora cat au voie sa vorbeasca nu-si mai pot etala personalitatea, acest timp fiind destinat prezentarii vreunei piese, anuntarii programului de peste o ora sau buletinului meteo. La scurt timp dupa organizarea grilei de programe la zecimi de secunda, rezultatele au devenit vizibile: audienta maxima, profituri maxime! Concurenta se sesizeaza: Radio Uniplus introduce reguli asemanatoare. Dar fara succes in ceea ce priveste numarul de ascultatori si evidentele contabile. Motivele sunt simple: nu poti sa adaptezi un format verificat, fara sa ai „in spate“ analize calitative asupra preferintelor muzicale. In plus, pe o piata cu putini competitori este bine sa existe formate diverse.
Astazi s-a ajuns la o strictete maxima in aplicarea retetelor de audienta. Polinomul este simplu: patronatul infiinteaza radioul pentru profit, care trebuie maximizat prin instrumente de marketing - acestea maresc audienta ce va fi cumparata de publicitari.
Instrumente sofisticate de marketing au patruns de cativa ani si in radiourile romanesti. Liderii pietei au un mic departament de sondare calitativa a audientei. In general, ascultatorii doresc sa interactioneze cu radioul. Se primesc cateva sute de telefoane pe zi, iar aceasta constituie cea mai buna baza de date pentru un feed-back calitativ. Informatia se prelucreaza si se organizeaza studiul intern in privinta vocilor ce se aud in eter, muzicii ce se difuzeaza si organizarii stirilor. Astfel s-a ajuns ca departamentul de marketing, cu specialistii care-l compun, sa fie mult mai important decat redactia si decat jurnalistii ce o populeaza. O alta consecinta - tabloidizarea stirilor.

Hitul de azi invinge clasicii de ieri

La mijlocul lunii iunie, a fost dat publicitatii ultimul sondaj de marketing comandat de Asociatia Romana pentru Radio Audienta, realizat in perioada 5 martie-6 mai. Sondajul a fost realizat de IMAS si Mercury Research. Esantionul national a avut un volum de 11.173 de persoane. Populatia studiata, cea de peste 11 ani, a numarat 19.185.351 persoane. Eroarea maxima de esantionare este de +/- 0,9%. In Bucuresti s-au realizat 2.016 interviuri, cu eroarea maxima de esantionare de +/- 2,2%. Consumul de bunuri carora li se face publicitate este al populatiei urbane, cel mai mult contand pentru advertiseri studiul pe Bucuresti, deoarece aceasta piata este cea mai importanta din Romania. Studiind graficul, putem trage o singura concluzie: conform topului formatelor radio, audienta isi doreste sa asculte pana la exasperare aceeasi muzica si aceleasi reclame, fara sa resimta nevoia stirilor serioase.

Clasamentul formatelor in Bucuresti

Din clasament reiese ca echivalentul formatului tabloid in radio (CHR) este cel mai ascultat, avand o cota de piata zdrobitoare: 53%. Si in targetul „premium“ tot acest format este cel mai ascultat, explicatia fiind ca acest public isi ia informatia din alte surse.
Formatul de post public, ce cuprinde o cantitate mult mai mare de stiri, explica clasarea pe locul al doilea si cresterea cu cateva mii a audientei. Potentialul acestui format este mult mai mare, iar o politica muzicala nedefinita trage in jos postul national, fiind inacceptabil in orice alt post de radio ca realizatorii sa difuzeze muzica adusa de acasa, cum se practica destul de des in SRR. O alta greseala manageriala ce se perpetueaza de multi ani este aceea ca de „politica muzicala“ a canalelor publice se ocupa un departament suprapopulat de „specialisti“, in timp ce la un post privat exista doar o singura persoana ce „roteste“ muzica. Si asta numai dupa sondaje calitative facute in audienta.

...ne reauzim la toamna!

Explicatia cresterilor substantiale, la nivel national, de ascultatori ai retelelor este simpla: in ultima perioada, acestea au achizitionat posturi de radio locale, au „castigat“ frecvente noi ori si-au marit puterile de emisie. In Bucuresti se manifesta un alt fenomen: folosirea marketingului si publicitatii in orice mediu (de la cel mai targetat print pana la cel mai vandut tabloid, de la cele mai mari panouri pana la „telefoanele“ de sondare a audientei).
Aparitia posturilor targetate a marit audienta generala si a „muscat“ din ascultatorii radiourilor Adult Contemporary. Se observa o crestere a numarului de ascultatori Radio Romantic, ce este definit ca un post de „oldies“. De asemenea, intrarea in emisie a Itsy Bitsy a creat posibilitatea aparitiei unui public nou - copiii - care pana acum nu erau „clientii“ nimanui. Probabil ca, la viitoarea masuratoare, lucrurile se vor schimba: aparitia pe piata a formatului sports & news (Sport Total FM) si preconizata lansare a unui post de news & talk sigur vor mai „ciupi“ din ascultatorii de AC si vor educa ascultatorii de CHR ca informatia de calitate poate fi accesata si prin radio.

Istoria telefonului mobil

Istoria telefonului mobil incepe in anii 1940 dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial. Desi telefoanele mobile primitive existau dinaintea celui de-al 2-lea Razboi Mondial acestea nu erau decat doua unde radio convertite folosite de autoritati sau in industrie cu apeluri conectate manual la reteaua de telefonie fixa.

In anii 30 multe nave de lupta si remorchere din New York aveau astfel de radiotelefoane. Aceastea erau servicii particulare. Pentru acest articol ,totusi, telefonul mobil este un dispozitiv fara fir care face legatura catre o retea de telefonie si este oferit publicului larg de catre un furnizor comun sau de catre un serviciu public. Mai mult, istoria telefonului mobil nu este un simplu studiu al telefonului, aparatul propriu zis ci o privire asupra sistemului de telefonie fara fir la care acesta este conectat . Dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial nevoia de comunicare a populatiei care fusese indelung neglijata putea in sfarsit facuta publica. Multe orase zaceau in ruina. Posta, telegraful PTTS si companiile private de telefonie s-au conecntrat mai intai asupra telefoaniei si serviciilor interurbane dar s-a continuat cercetarea si dezvoltarea radio -mobilului. Americanii au condus aceasta miscare cu prioritate redusa din trei motive. Statele Unite erau intacte fizic dupa razboi, Laborateoarele de Telefonie Bell dispuneau de un numar mare de ingineri si cercatatori in domeniu iar compania Motorola se marise semnificativ in timpul celui de-al 2-lea Razboi Mondial. Cererea consumatorilor, facilitatile de cercetare si capacitatea de producţie existau în cazul telefoniei mobile a Statelor Unite. Dar erau acestea suficiente ? Şi ce tip de sistem telefonic avea sa fie creat ?
Pe 28 iulie 1945, un celular radio sau sistem cu arie redusă a fost descris in presă. Şeful Comisiei Federale de Comunicaţie a SUA (CFC) a descris pentru Saturday Evening Post funcţionarea unui serviciu bazat pe doua unde radio convertitein band de frecventa de460 MH. Comisarul J.K. tocmai fusese intervieavat de către personalul AT& T. Acestia facuseră speculaţii despre comunicaţia fara fir din America de după cel de- al 2lea Război Mondial. In mod inşelator intitulat Phone me by Air (Telefoneaza-mi prin aer) interviul acordat de către Jeff revistei Post nu a sugerat conectarea raioului mobil la sistemul de telefonie interurbană. A descris însă refolosirea frecvenţei intr-o arie restânsă, principalul element al radioului celular. Milioane de utizatori vor putea utiliza aceaşi canal in toată ţara. Transmiţătoare de putere mică folosind unde de joasă frecvenţă vor impiedica interferenţa semnalelor in oraşele apropiate. În ciuda entuziasmului initial al lui Jett, CFC nu a alocat niciodata spectrul necesar pentru acest serviciu. Cu toate acestea, inginerii radio se gandeau la celular deşi nu puteau încă să pună în practică acest proiect.La un an după publicarea acestui articol de reper a început comercializarea primului serviciu de telefonie mobilă. La în Saint Louis, Missourri, AT &T şi una din companiile regionale de telefoane, Bell ( sud –vest) au pus in funcţiune STM sau Serviciul de Telefonie Mobilă. Motorola a construit radiourile şi Bell System le-a instalat. STM a fost conceput după modelul radioului conventional. O antenă poziţionată central transmitea unde, pe o arie extinsă, către telefoane mobile aflate în mişcare. Mobilele, toate avand la bază radio telefonul din maşină transmiteau către receptoare amplasate in jurul oraşului. Traficul de informaţii de la receptor la emiţător era realizat prin intermediul unui operator situat la un birou central de telefonie care realiza legatura între cei doi. STM folosea şase canale in banda de 150 MH cu spatiu 60KH intre canale. Probleme neaşteptate legate de interferenţele canalelor au foţat Bell System sa reduca numărul canalelor la trei. Liste de asteptare s-au format în fiecare din cele douăzeci si cinci de oraşe in care a fost introdus STM.

Telefonul celular pus in discutie pentru prima data

În decembrie D. H. Ring de la Laboratoarele Bell ajutat de W. R. Young într-un memorandum intern al companiei a asamblat un veritabil sistem de radio celular pentru telefonia mobilă. Young a afirmat mai târziu că toate elementele radio- celularului erau cunoscute. O reţea de şici zone geografice numite celule, un transmiţător de bază in fiecare din acestea, traficul între celule asigurat de un întrerupător central, frecvenţe refolosite de către diferite celule ş.a.m.d. El a declarat că avea încredere în faptul că mijloacele de administrare si de conectare la mai multe din aceste mici celule se vor dezvolta până când va fi nevoie de ele. Dar era tot timpul nevoie de mai multe telefoane mobile. La vremea aceea şi multe zeci de ani după. Tehnologii mai bune ar fi fost de ajutor dar mărirea spectrului şi creşterea numărului canalelor erau esenţiale pentru dezvoltarea unui serviciu de telefonie mobila de înaltă capacitate.

Telefonia mobila conventionala

În 1947 Bell System a cerut mai multe frecvenţe Comisiei Federeale pentru Comunicaţie. Comisia a mai alocat câteva canale în 1949 dar de asemenea a făcut un lucru neaşteptat. Astfel, CFC a creeat concurenţă pentru Bell System permitând usoara crestere a capacităţii. Aceşti mărunţi oanmeni de afaceri au împins de timpuriu telefonia mobilă ma departe si mai repede decat AT & T. Ca dovada a competitivitatii lor, RCC a produs 80.000 de mobile pana in 1978, de doua ori mai multe decat AT&T. Acesta crestere a inceput cu un start excellent prin introducerea apelarii automate in 1948. La 1 martie 1948, primul serviciu automat de radio telefonie a inceput sa functioneze in Richmond, Indiana ducan la eliminarea operatorilor care plasau majoriatea apelurilor. In comparatie cu acestia, AT& T au inceput sa furnizeze servicii de telefonie automata abia in 1964. Cu toate acestea, majoritatea sistemelor, inclusiv RCC,au continuat sa functioneze manual pana la sfarsitul anilor 1960. Desi aceste mici companii independente de telefonie puteau furniza srvicii catorva zeci de clienti la un moment dat nu aveau banii sau resursele pentru cercetare si design si atunci au construit un sistem de telefonie mobila de inalta capcitate.La 1 iulie 1948, Bell System a inaugurat tranzistorul, o inventie a cercetatorilor Laboratoarelor Bell William Shockley, John Barden, Walter Brattain.

Acesta avea sa revolutioneze intreaga industrie de telefonie si comunicare. Tuburile in vid fragile si voluminoase au fost in cele din urma inlocuite de tranzistoare. Compacte,la pret redus, radiourile robuste faceau obiectul speculatiilor. Cu toate acestea, tuburile in vid aveau sa domine industria radio telefonica pentru inca douazeci de ani. In afara SUA telefonia mobila s-a dezvoltat lent.Majoritatea guvernelor sau PTT nu au aprobat radiotelefanele publice. Au existat si exceptii. In 1949, retaua nationala de radiotelefonie a Olandei a inaugurat primul sistem national de radiotelefonie din lume. Si in 1951 Sture Lauhrén si Ragnar Berglund de la Administratia Telecomunicatiilor din Suedia, a conceput un nou sistem automat de telefonie mobila numit MTA. Acest proiect a fost intrebuintat de proba si apoi a facut inconjurul orasului si al intregii zone. Un sistem similar a fost la putin timp dupa acesta amplasat in Gothenburg, desi cele doua retele nu au functionat complet decat abia in 1956. Ca si in cazul radiotelefoanelor montate in masini, echipamentul era urias si avea nevoie de multa energie pentru a functiona. Transmitatorul si receptorul erau montate in portbagaj iar discul cu numere si telefonul erau plasate in interiorul masinii. Unul din faruri lumina slab atunci cand un client transmitea. De cealalta parte a planetei, un giant al electronicii prindea viata. In 1952 Japonia si-a redobandit independenta la sapte ani dupa incheierea celui de-al 2lea Razboi Mondial. Telefonul si telegraful nipon au fost privatizate, separarea lor a devenit mai puternica si diverse autoritati au sponsorizat laboratoarele pentru a inteti studiile privind radioul si telefonul.

Parapsihologie

Parapsihologia reprezintă unul din domeniile psihologiei de cunoaştere a unor fenomene pe care percepţia noastră uzuală nu le poate explica imediat şi care se derulează într-un alt plan decât cel al universului newtonian. Descrierea şi definirea acestor fenomene stau la baza parapsihologiei.

Termenul de „parapsihologie” a fost utilizat pentru prima oară de germanul Max Dessoir în 1889. După americanul Joseph Banks Rhine (1895-1980) parapsihologia se defineşte ca o ramură a ştiinţei care detectează şi analizează facultăţile datorită cărora o fiinţă umană (chiar un animal) intră în contact cu mediul – sau chiar îl modifică – fără ajutorul simţurilor sau al muşchilor săi.

Parapsihologia este subîmpărţită în două mari ramuri:

* 1. Percepţiile extra-senzoriale:

* telepatia,
* clarviziunea,
* claraudiţia,
* precogniţia,
* postcogniţia,
* psihometria.

* 2. Capacităţile paranormale

* psihokinezia (telekiezia),
* pirokinezia,
* experienţele extracorporale,
* experienţele în apropierea morţii,
* reîncarnarea
* capacităţile mediumice.

Suportul teoretic al parapsihologiei

Studiul parapsihologiei are suport teoretic în:

* demonstrarea posibilităţii existenţei şi chiar a obţinerii unor viteze supraluminice, ipoteză care a stat la baza teoriei tahionilor. Aceasta se bazează pe dezvoltările matematice şi este necontradictorie în raport cu teoria relativităţii einsteiniene; oferă suportul teoretic al posibilităţii percepţiei – în acelaşi moment temporal – a trecutului, prezentului şi viitorului. Observaţiile de astrofizică ale lui Kozîrev din anii ’60 au arătat de asemenea că în acelaşi moment temporal, se poate observa poziţia trecută, prezentă şi viitoare a unei formaţii cosmice.

* Teoria Abaronov – Bohm care, demonstrând existenţa interacţiunii de la distanţă în lumea particulelor subatomice, oferă o nouă bază de credibilitate a fenomenelor telepatice.

În cadrul parapsihologiei se disting două mari diviziuni:

* cea care subsumează domeniile în care trăsătura dominantă o formează bioinformaţia, percepţiile extra-senzoriale şi din care face parte şi telepatia;

* cea care cuprinde domeniile în care trăsătura dominantă este oferită de către primordialitatea manifestărilor energetice, de capacităţile paranormale.

Fenomenele studiate de parapsihologie

A. Fenomene predominant bioinformaţionale, extra-senzoriale:

1. telepatia – transmisia la distanţă a gândului ca mesaj extrasenzorial

2. clarviziunea – „ceva” de natura unui vector necunoscut părăseşte individul (în timp şi spaţiu) pentru a lua contact şi cunoştinţă despre „altceva” şi, reîntorcându-se, aduce mesajul informaţional.

3. precogniţia – ghicirea viitorului sau a unor fapte şi lucruri ascunse.

4. retrocogniţia – ghicirea trecutului.

5. percepţia dermato – optică – impresia senzorială transmisă de la distanţă, telestezie

6. extracorporalitatea

7. radiestezia – capacitatea de a identifica resurse subterane.

8. interacţiuni om – plante, om – animale

9. înregistrarea gândurilor

10. fenomene la limita vieţii


B. Fenomene predominant energetice:

1. Transmutaţia atomică de slabă energie ( efectul Kervran)

2. poltergeist – mişcarea în spaţiu a obiectelor fără o cauză depistabilă de oameni. Ar putea exista o legătură între fenomenul de poltergeism şi comportarea anormală a câmpului magnetic înconjurător (observaţie rezultată din experimentări / observaţii /supraveghere efectuate de cercetători acreditaţi).

3. teleportaţia

4. levitaţia – ridicarea în spaţiu prin alte forţe decât cele convenţional – cunoscute (hipnoză, sugestie, telepatie, alte fenomene PSI).

5. telekinezia

6. raps

7. materializări

8. dematerializări

9. fotografii induse mental – efectul Fukuray –Ted Serious (tauthografie)


C. fenomene după pragul morţii:

1. transcomunicaţie ( efectul Raudive)

2. mediumitate (spiritism)

3. apariţii

4. fotografii ale spiritelor

5. fenomenul „déjà vu”

Experimentări şi cercetări

Pentru că nu cunoaştem fenomenele parasenzoriale –numite şi paranormale , respectiv fenomenele PSI (abreviere prin care se subînţeleg fenomenele ce fac obiectul de studiu al psihotronicii) ci numai le constatăm experimental, suntem în faza de a le înregistra că există, de a încerca să le reproducem – empiric – şi (cel mai rău) să le ignorăm sau să le refuzăm existenţa pertinentă, legică, ca un fapt natural dar necunoscut.

Fenomenele PSI

Studierea fenomenelor PSI s-a făcut şi se face în numeroase institute de cercetare şi universităţi americane, englezeşti şi sovietice / ruseşti precum şi în mediile ştiinţifice militare cum sunt: Universitatea Harvard, Universitatea California din Los Angeles (UCLA), misiune Apollo 14, Institutul de Radiocomunicaţii din Moscova, centrul medical Maimonides din New -York, Universitatea din Londra, spitalele Maudsley şi Bethleem, Academia de Ştiinţe din New York, NASA prin direcţia de cercetări biotehnologice. Experimentele au dat între 50% şi 80% rezultate pozitive în sensul că s-au stabilit legături telepatice între emiţător şi receptorul-ţintă.

Existenţa reală a fenomenelor paranormale şi implicit a transmisiei informaţiei telepatice a fost stabilită - prin sute de demonstraţii ştiinţifice riguros supravegheate de numeroşi specialişti reputaţi şi sunt de netăgăduit - pe baza lucrărilor profesorului american J.B. Rhine de la Universitatea Duke – Carolina de Nord, SUA ( s-au realizat, printre altele, 85.000 de încercări de transmitere la distanţă de informaţii din care 28% rezultate exacte faţă de 20% rezultate exacte dacă ar fi acţionat hazardul).

Probabil că fenomenul (complexul) PSI poate fi cel de al treilea sistem de semnalizare între fiinţe (pe lângă gesturi şi graiul articulat). Potrivit cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă care susţin ipoteza biotehnologică paleoastronautică, pentru strămoşii noştri astronauţi care, se pare, ne-au implantat inteligenţa superioară şi creativitatea artistică, acest al treilea sistem de semnalizare ar fi putut constitui sistemul de bază. Ei consideră că datorită acestui sistem se poate forma o inteligenţă superioară colectivă care beneficiază de cunoştinţele şi inteligenţa fiecărui individ – fiind cuplaţi permanent şi necondiţionat la banca de date colectivă.

Telepatie

Telepatia (însemnând literal simţire la distanţă) vine din greacă tele ("distanţă") şi pathe "sentiment" şi se referă la abilitatea de a comunica informaţie de la o minte la alta, fiind o formă de percepţie extra-senzorială sau cogniţie anormală.

Această informaţie este raportată a fi "primită" în aceeaşi formă ca şi cum ar fi de la simţurile convenţionale. Telepatia este procesul care permite ca fiinţele să transmită informaţii de la unele la altele, fără a se folosi de limbajul verbal. Cei care au descoperit că telepatia se află printre fenomenele paranormalului erau adepţii mesmerismului (teoria magnetismului animal). Aceştia au observat că unele persoane cu capacităţi magnetice pot citi gânduri şi pot executa comenzi nerostite.

De ce să nu băgăm în seamă astfel de fenomene? Pentru că ele se manifestă fără ştirea noastră, aproape în fiecare zi? Se spune că ne aflăm într-un raport telepatic constant cu ceilalţi locuitori ai pământului şi ca suportăm numeroase proiecţii psihice, infinite iradieri telepatice, care ne parvin din toate părţile. Orice element din Univers, viu sau amorf, este un emiţător, adică un iradiant şi în acelaşi timp, un receptor, adică un iradiat. Cercetătorii psihologici şi neuropsihiatri au început să lărgească sensul şi definiţia telepatiei: "telepatia reprezintă comunicarea impresiilor de orice formă, de la o minte la alta, independent de canalele simţurilor". Ei susţin că telepatia dintre două persoane aflate în aceeaşi cameră este la fel cu telepatia care are loc între două persoane aflate la capetele opuse ale lumii.

Despre călătoria gândurilor

Freud a considerat telepatia ca o facultate primitivă, care a fost pierdută de om în cursul evoluţiei sale. Conform afirmaţiilor lui, indivizii legaţi "telepatic" trebuie să aibă o legatură emoţională foarte puternică, iar evenimentul transmis pe această cale trebuie încărcat cu sentimente negative. Pe de altă parte, Jung i-a acordat o importanţă mai mare, considerând telepatia o funcţie de sincronizare şi a descoperit prin experienţele sale că aceste fenomen ne influenţează visele.

N. Wiener, cunoscut cibernetician de origine americană, consideră că suportul material al telepatiei îl constituie, de fapt, undele cu frecvenţa de 10 Hz, adică cele corespunzătoare ritmului alfa şi că acestea ar fi active în stare de relaxare maximă. Însă psihofiziologii nu sunt de aceeaşi părere. Ei susţin că telepatia este o funcţie a inconştientului care se manifestă îndeosebi în marile trăiri emoţionale. Ca dovadă, aceştia aduc rezultatul experimentelor făcute pe animale. În timp ce acestora li se înregistrează electroencefalograma (EEG), la mare distanţă li se sacrifică puii, iar în acea clipă, pe EEG apare un impuls nervos.

Unii cercetători susţin că telepatia se realizează prin intermediul unui câmp biogravitaţional. Există şi oameni de ştiinţă adepţi ai psihotronilor, elemente considerate fără inerţie, care pot călători cu viteze inimaginabile şi care ar aduce informaţii din viitor în prezent.

Camille Flammarion: "Acţiunea unei minţi asupra alteia, de la distanţă, transmiterea de gânduri, de sugestii mentale şi de comunicare la distanţă nu sunt mai extraordinare decât acţiunea magnetului asupra fierului, decât influenţa Lunii asupra mării, decât transportarea vocii umane cu ajutorul electricităţii sau decât minunile ştiinţei contemporane. Doar comunicările psihice sunt superioare şi acestea ne pot ajuta să dăm de urma cunoaţterii naturii umane. Telepatia poate şi trebuie să fie considerată de către ştiinţă o realitate incontestabilă. Mintea poate acţiona împotriva altei minţi fără intervenţia simţurilor. Forţele psihice există cu adevarat, deşi natura lor nu ne este cunoscută. Noi spunem că telepatia aparţine ordinului psihic şi nu celui fizic, psihologic, chimic sau mecanic, deoarece ea nu produce, transmite idei şi gânduri, iar aceasta se manifestă fără cooperarea simţurilor noastre".

Cei de lânga noi

Fenomenul de telepatie sau de transfer al gândurilor are loc atât în planul mintal cât şi în cel psihic, unde este spontan în manifestare. Iniţiaţii antrenaţi pot trece de la un simţ la altul printr-un simplu act de voinţă, oricând doresc să facă acest lucru. Ei pot funcţiona atât în planul psihic căt şi în cel astral în acelaşi timp, deşi ei nu practică prea des acest lucru. Pe lângă simţul prezenţei altor vieţuitoare, telepatia poate fi considerată unul din simţurile adiţionale ale planului nostru psihic.

Agonie sub aripa mortii.

Spiritul criminalului nazist Rudolf Hess s-a reîncarnat în România


Ajunsă la frumoasa vârstă de 5 ani şi 5 luni, Cristina Circu dovedea foarte multă înţelepciune pentru un copil de vârsta ei. Conform spuselor mamei sale, Cristinuţa era un copil minunat, aşa cum şi-ar fi dorit să aibă oricine. Din păcate, fericirea le-a fost distrusă pas cu pas începând cu ziua de 17 noiembrie 2006. Dimineaţa, mama grijulie şi-a dus fiica la spital pentru o consultaţie, din cauza unei tuse banale. Medicul, vigilent, a internat copilul în spital pentru tratament. A fost suficientă o doză de ampicilină pentru ca sărmana Cristinuţa să facă un şoc anafilactic şi să intre în moarte clinică. A fost resuscitată, dar în zadar. După aproximativ 20 de minute, creierul său a avut de suferit multe leziuni ireversibile. Au urmat internări repetate la diverse spitale. Acum, după 9 luni, copila se află tot în stare vegetativă persistentă.

Mama îşi aminteşte că, în dimineaţa plecării la spital, fetiţa ei era foarte supărată. Copila i-a spus că "pe Dumnezeu, pe Isus, pe Maica Sfântă şi pe ea, mama ei, îi iubeşte cel mai mult". Cristinuţa era foarte credincioasă. Mergea la biserică în fiecare zi, când ieşea de la cămin. După injecţia cu antibioticul acela expirat, micuţa înţeleaptă nu mai are glas, doar lacrimi. Plânge de mila ei şi de mila mamei, care o veghează zi şi noapte. Pentru că o mulţime de întrebări nu şi-au găsit încă răspunsul, m-am încumetat să pătrund în mintea micuţei paralizate, pentru a afla ce gândeşte, ce ar dori să le comunice fiinţelor dragi din jurul său şi cum îşi vede propriul sfârşit. Iată mesajul transmis de creierul său:

"Nu m-am întors înapoi, pentru că nu am plecat niciodată. Îmi iubesc familia enorm de mult şi nu mă îndur să mă despart de ea. Da, voi muri în curând. Aş fi scăpat de accident dacă mă ţinea mama acasă şi mă trata ea, aşa cum ştie mai bine. La spital mi-au făcut o injecţie pe care eu nu o suportam. Medicamentul era prea vechi şi nimeni nu a ştiut ce este cu el. Mă doare inima când o văd pe măicuţa mea cât suferă pentru mine. Scumpul meu frăţior, te rog sa nu mai plângi, că plâng eu destul pentru voi toţi! Mai am de trăit doar câteva zile. Iertaţi-mă cu toţii, scumpii mei de acasă, că v-am făcut atâtea necazuri, fără voinţa mea! Am vrut să-mi iau rămas bun de la voi, dar nu am avut puterea să vorbesc. Acum, o să mor liniştită. Iertaţi-mă, iubiţii mei părinţi! Dragul meu frăţior, să nu mă uiţi niciodată. Vă voi căuta peste tot, când voi fi în lumea îngerilor!

A voastră scumpă Kiki..."

Principala problemă a micuţei Kiki este karma deosebit de grea cu care s-a născut. Reîncarnată din criminalul nazist Rudolf Hess, această nevinovată româncuţă ispăşeşte cu infinite dureri suferinţele îndurate de victimele sadicului amic al lui Hitler. Oare de ce trebuia neapărat să se încarneze spiritul lui Hess, în timp ce spiritul lui Hitler încă mai stă la Marea Judecată? Ce raţiune supremă, de neînţeles pentru noi, muritorii de rând, poate să stea la baza Gândirii Supreme? Dacă micuţa româncă şi-a încetat viaţa normală de copil la numai câţiva anişori, oare urmaşul spiritual al sângerosului dictator nazist o va păţi mai rău? Cât de rău, ne întrebăm cu groaza în suflet? Că nu se ştie niciodată pe cine cade beleaua!

Am reflectat mult la cazul Cristinuţei. M-am întrebat şi eu, ca tot omul de rând: cum ar fi putut să o salveze cei din jurul său? Să o fi dus în China, în Thailanda, unde Doamne-Dumnezeule, ca să scape bietul copil nevinovat de karma sa necruţătoare? Cristinuţa trăieşte acum între două lumi. Îşi ia rămas bun de la această lume, care i-a adus nenorocirea vieţii sale, privind cu speranţă spre cealaltă lume, a celor buni şi drepţi, unde va scăpa de chinurile trupului său, vlăguit de boală. Va ajunge ea în lumea îngerilor, după atâtea suferinţe? Cu siguranţă că aşa va fi. Până atunci, va mai plânge multe zile, de mila mamei sale, care nu a părăsit-o nici măcar o clipă din ziua în care a adus-o pe lume.

Rudolf Hess (26 aprilie 1894 - 17 august 1987) a fost o figură proeminentă în Germania nazistă, fiind adjunctul lui Hitler în partidul nazist. În ajunul războiului cu Uniunea Sovietică, a zburat de unul singur în Scoţia într-o încercare de a negocia pacea, dar a fost arestat. A fost judecat la Nurnberg şi condamnat la închisoare pe viaţă, sub acuzaţia de "crime împotriva păcii". A murit în închisoarea Spandau, în 1987. A devenit o figură venerată în prezent de neo-nazişti şi anti-semiţi.



MORTUL TRĂIEŞTE ÎN DANEMARCA


"Acum sunt în Danemarca. Trăiesc de azi pe mâine. De câţiva ani, mă tot mut dintr-un oraş în altul. Acum mă aflu într-un orăşel micuţ de provincie. Nu am familie, doar o prietenă. Am muncit în mai multe locuri, iar în prezent lucrez la un magazin. Aduc marfa din depozit şi o aşez pe rafturi.

Am plecat din România pe ascuns, din cauza unor nereguli financiare. Am împrumutat bani de la câteva bănci, am ipotecat 4 case, am devalizat contul firmei mele şi mi-am luat tălpăşiţa. Am fugit peste graniţa ungară într-o noapte, când încă nu se declanşase urmărirea penală împotriva mea. Am lăsat în urmă nişte suflete care îmi erau foarte dragi, dar nu le puteam ajuta cu nimic. Am avut două familii: una legală, iar cealaltă nelegală. Am două fete, cu două femei. Sper că s-au descurcat singure în atâţia ani.

Fratele meu mi-a raportat decesul prin înec. Toată lumea l-a crezut, iar eu am trecut graniţa fără nici un fel de probleme. Păstrez legătura numai cu fratele meu, prin telefon. Nu mă mai întorc în ţară, că ar însemna să fac nu ştiu câţi ani de puşcărie. Aici mă numesc Johannes Fieldman. Trăiesc de câţiva ani buni cu identităţi false. Am schimbat 4 nume până acum. În România mă numeam Emil Jurchescu. Ultima oară am locuit în Timişoara."

20 septembrie 2007

Această preţioasă mărturie a unui infractor, dispărut din ţară în anul 2004, i-ar folosi de minune oricărei instanţe de judecată. Dar ia-l de unde nu-i, ca să spună cu gura ceea ce mi-a spus mie "cu mintea". Pe 1 iulie 2004, la Vărădia de Mureş, s-a găsit un mort pe apă. Un oarecare a declarat că ar fi Emil Jurchescu, afaceristul din Timişoara. S-a clasat dosarul, iar mortul a fost îngropat. Ce-a lăsat în urma lui "înecatul" Jurchescu? Amanta şi sora ei, cu apartamentele ipotecate la bănci şi la cămătari, fără a avea putinţa de a le plăti datoriile imense lăsate de "defunctul" Jurchescu. Sora amantei, doamna ing. Rodica Marinescu din Timişoara, se zbate de 3 ani pentru a-şi salva locuinţa din ghearele cămătarilor. A bătut pe la numeroase uşi înalte pentru a i se face dreptate. Presa a ajutat-o un pic, dar autorităţile ioc. Citiţi scrisoarea adresată Ministrului Justiţiei în data de 8 aug 2005.

Rodica nu a făcut un secret din drama pe care o trăieşte din cauza lui Jurchescu. În cadrul unor audienţe repetate la Poliţie, a cerut cu disperare deshumarea mormântului "necunoscut" de la Vărădia. Cazul este cercetat şi răscercetat cu uşile închise, dar de mormântul acela nu se atinge nimeni. Parcă ar fi blestemat. Au ajuns şi unii poliţişti să creadă că acolo nu este lucru curat. Oare cine bagă bani mulţi în această afacere, ca nu cumva să se ajunga la un test ADN asupra celui din coşciug? Bineînţeles că nu este nimic paranormal la mijloc. Cine i-a dat bani lui Jurchescu să fugă peste graniţă ca un laş, acela are bani şi acum să obstrucţioneze ancheta. Oare până când atâta mârşăvie? Dar ce să ne mai mirăm, că doar avem destui români dispăruţi, volatilizaţi, luaţi de extratereştri, dematerializaţi etc etc! Iar ei trăiesc bine-mersi peste hotare!


ALPINISTUL

Cristian Suciu din Sibiu, alpinist de performanţă care se pregătea să plece în Tibet, a dispărut în data de 18 iunie 2005 în Munţii Făgăraşului, între Bâlea Lac şi Sâmbăta. Soţia sa, Dorina, aflând despre mine de la o prietenă, mi-a trimis disperată primul email în 5 iulie 2005, rugându-mă să o ajut în căutarea lui Cristi. Cercetările salvamontiştilor fuseseră sistate, negăsindu-se nici o urmă care să ateste că soţul ei ar mai fi pe munte. Nici elicopterele nu au văzut nimic. Fetiţa lor, în vârstă de 9 anişori, întreba zilnic: "Oare când o să vină tata"? Dorina a telefonat pe la toate spitalele din zona Sibiului, a continuat căutările pe cont propriu, a apelat şi la ajutorul armatei.

În seara zilei de 5 iulie îmi scria: "Eu încă îl mai caut şi nu o să încetez până nu o să-l găsesc! Sunt o soţie disperată şi fără linişte!". În aceeaşi seară i-am răspuns: "Soţul tău este în viaţă. A alunecat şi a căzut într-o râpă. Salvamontiştii au trecut destul de aproape de el, dar nu l-au văzut, deoarece era acoperit cu nişte crengi. Cristian, rănit, nu a avut puterea de a striga după ajutor. Cred că se află la jumătatea distanţei dintre Bâlea Lac şi Sâmbăta. Nu poate să meargă, se târăşte. Mai poate rezista doar câteva zile.

În ziua următoare, 6 iulie: "Marea mea rugăminte este aceea dacă puteţi să-mi descrieţi mai mult peisajul care îl înconjoară. Este foarte important dacă este pădure în apropiere sau orice legat de loc!". I-am răspuns, în seara aceleiaşi zile: "Dragă Dorina, îţi pot spune cu certitudine că soţul tău este în viaţă la această oră când îţi scriu, 22:47. În cursul zilei de astăzi am făcut multe verificări în manieră personală, aflând lucruri importante. Ai curaj, ai răbdare şi îl vei revedea!". Am aflat multe lucruri importante de la mintea lui Cristi, pe cale telepatică. Mesajul obţinut astfel are valoarea unui document inedit. Datorită indicaţiilor oferite de Cristi minţii mele, a putut fi localizat. Din păcate, s-a ajuns la el mult prea târziu.

6 iulie 2007: "Nu am ajuns la Podragu. Încerc să găsesc cabana. Vremea este rea, eu sunt flămând şi îngheţat. Am trecut de Fereastra Zmeilor. Nu m-am abătut de la traseu. Am alunecat şi am căzut într-o prăpastie. Nu am ajuns la Lacul Podragu. Sunt între Fereastra Zmeilor şi Lacul Podrăgel. Am căutat un drum mai scurt ca să ajung la Podragu, dar nu am reuşit. Sunt în preajma Lacului Podrăgel. Încă nu văd lacul. Nu sunt pe traseul turistic. M-am rătăcit, încă nu l-am găsit. Am un drum de creastă nemarcat, pe care îl cunosc mai de mult. Mă târăsc şi noaptea ca să nu îngheţ. Tot caut Lacul Podrăgel, dar nu-l găsesc. Nu am semne de identificare pentru elicoptere. Numai cu câini dresaţi pot fi găsit. Cred că sunt în apropierea Lacului Podrăgel. Mâine dimineaţă ar trebui să-l văd.

Am reuşit să ies din râpă. Am găsit o cale de acces mai uşoară. Dacă ar devia de la cărarea obişnuită către dreapta, m-ar găsi mai uşor. Sunt foarte răcit, nu pot să strig. Mă deplasez foarte greu; mai mult mă târăsc. Nu cred că m-ar vedea din elicopter. Sunt într-o zonă împădurită. Sper să mai rezist câteva ore."

În 10 iulie îi scriam Dorinei: "Soţul tău încă se mai află în viaţă, dar starea sănătăţii sale nu ne dă motive de optimism". Răspunsul Dorinei a venit pe 16 iulie: "Cu durere în suflet vă scriu să vă anunţ că l-am găsit pe soţul meu, da, l-am găsit mort şi în stare de degradare! A fost foarte mult adevăr în mailul pe care mi l-aţi trimis ultima oară!".

Trupul sărmanului Cristian Suciu a fost găsit de către colegii săi de serviciu, conduşi de patronul său, cu ajutorul unor ciobani care aveau un câine mare cu ei.

Verita Saga-Povesti Triste

Armin Van Buuren-This Wold Is Watching Me

Armin Van Buuren-Sound Of Goodbye

Armin Van Buuren-The Longest Day

Despre originea si istoria Vikingilor-Prima parte

Scurta Introducere

Invadatorii din Nord sau normanzii (lat. normanorum), cunoscuti si sub denumirea generica de vikingi au dat Europei anglo-saxone si mai tarziu Lumii Noi o alta geografie politica. Coordonatele geografice ale Scandinaviei au fost delimitate aproximativ inca din Antichitate. Piteas din Massalia patrunde la sfarsitul secolului al IV-lea i.Hr. mai spre Nord amintind de enigmatica insula Thule. O data cu expeditiile lui Julius Caesar (100-44 i.Hr.) in Gallia, litoralul Marii Nordului sau Mare Germanicum este mai bine cunoscut, iar nave romane in vremea domniei lui Tiberiu (42 i.Hr.-37 d.Hr.) ocolesc Pen. Iutlanda in anii 4-5 d.Hr. identificand Scandinavia, care pana in secolul al XII va fi cunoscuta ca o insula. Despre aceste tinuturi indepartate si inospitaliere, inconjurate de mari reci, episcopul Iordanes, citand din opera pierduta a inaintasului sau Cassiodorus (490-585), sublinia: Scanza (denumirea latina a Peninsulei Scandinave) e un mare rezervor de popoare. Aceasta afirmatie, ascunde in spate un adevar stiintific: deplasarea imperceptibila si in masa a unor popoare pana atunci sedentare, datorata excesului demografic constatat inca din secolul al III-lea d.H. prin migrarea gotilor spre sud, din insula Gottland sau Tara Gotilor si care a atins apogeul intre anii 832-1000 la vikingi. Exodul scandinav care a “socat” Occidentul lui Carol cel Mare si a reusit in buna masura sa starneasca panica calugarilor anglo-saxoni din Northumbria, un regat pe teritoriul englez, facandu-i sa exclame la sfarsitul litaniilor: Apara-ne Doamne de furia normanda!, isi are precedentul in conditiile climatice blande din Nord, de dupa retragerea calotelor glaciare, care au favorizat dezvoltarea agriculturii sezoniere. Surplusul demografic a determinat in cele din urma deplasarea popoarelor Nordului in cele patru directii cardinale, pentru a coloniza noi teritorii.

O alta imagine istoriografica a Nordului

Istoriografia apuseana a preluat si dezvoltat teama fata de migratorii germanici amplificand gradul de confuzie. De ce? Iata o intrebare la care vom incerca sa raspundem pe baza celor mai noi investigatii privind lumea scandinava, dintr-o perspectiva mai apropiata de realitatile indepartatului Nord. Cronicile medievale redactate in preajma Anului 1000, plaseaza in centrul atentiei continuitatea imperiala romana sub diverse forme, aureolata in mantia crestinismului, punctul central fiind statul franc si evident figura arhietipica a lui Carol cel Mare, rege al francilor (768-800) si imparat al Occidentului (800-814). Celelalte realitati geopolitice ale batranului continent sunt trecute sub tacere, fie din ignoranta, dar mai ales din nestiinta. O data cu secolul al XIX-lea, prin revigorarea nationalismelor, cu precadere cel francez, german, putem vorbi de o istoriografie europo-centrista, al carei punct de plecare il constituie fara indoiala incoronarea lui Carol cel Mare, ca imparat al Occidentului, in Domul San Pietro din Roma, in ziua de Craciun a anului 800.

Dupa 1960, prin introducerea la scara a unor noi metode de cercetare si investigare istorice si istoriografice, bazate pe interdisciplinaritate si pluridisciplinaritate, conceptiile istorice se amplifica, devin cat mai obiective, trec dincolo de axiomele impuse, redimensioneaza istoria europeana, reintegrand-o unui alt circuit valoric diferit de cel conventional si mai aproape de realitatile trecute. Printre metodele cele mai moderne de cercetare, conservare si reconstituire istorica, atat in ceea ce priveste lumea veche scandinava de care ne ocupam pe parcursul acestui articol, cat si alte teritorii si areale geografice, ca focare de civilizatie, amintim: magnetometria cu particole protonice, tehnici radar avansate, hartile geoclimatice, teledetectia, aerofotografia, hartile luate de sateliti si altele. O data cu saltul tehnologic de la sfarsitul secolului trecut, cand majoritatea tarilor au implementat internetul ca o metoda eficienta de informare, s-au dezvoltat tot mai multe locatii web de specialitate despre vikingi cu aspecte care vizeaza in mod direct cultura si civilizatia acestora, valorificand cele mai noi descoperiri in domeniu.

Tinuturile si teritoriile vikingilor

Europeanul occidental, inchistat si timorat, incapabil sa vada dincolo de limes-urile lumii romane s-a confruntat cu “drama”, asaltatarii limes-urilor de catre neamurile germanice in general, cu un alt mod de viata, cu alte mentalitati, diferite de lumea civilizata romana, de civilizatia crestina de mai tarziu. In general, despre miscarile imperceptibile ale neamurilor germanice, se cunosteau foarte putine lucruri, iar anticii nu le-au dat importanta cuvenita, motiv pentru care atunci cand valurile au rabufnit de la Nord la Sud, ele au provocat un soc, o adevarata surpriza. Lumea romana, obisnuita sa-si duca existenta in interiorul limes-urilor, in opulenta provinciilor, avea cunostinte geografice foarte rudimentare despre tinuturile din afara sau despre mundus barbaricum, de mai tarziu. Hartile nu se inventasera inca. Meritul lor le va reveni arabilor, iar perfectionarea genovezilor si venetienilor. Prima deplasare este cea a gotilor, in a doua jumatate a secolului al II d.H. (150-180). Ei vor antrena sau vor impinge si alte neamuri germanice. Cu toate aceste lacune, un cunoscut istoric latin, Publius Cornelius Tacitus (55-120 d.Hr.) ii aminteste pe germani in opera sa De origine et situ Germanorum, carte unica in literatura latina, in care autorul prezinta conditiile geografice ale regiunilor de dincolo de Rin si Dunare, cat si despre originea si modul de viata al germanicilor. In partea a doua a operei sale, Tacitus ofera si o descriere a principalelor triburi. Societatii romane corupte ii sunt opuse in mod idealizat simplitatea, cinstea, setea de libertate si curajul acestor triburi barbare. Acelasi autor spunea: germanii sunt un popor cu moravuri foarte ridicate.

Se cuvine pentru inceput sa definim termenul de migrator ca fiind acea persoana care deja are un mod de viata, care se deplaseaza voluntar, provenind dintr-o structura mentala bine delimitata. Cu alte cuvinte, migratorul se deplaseaza sub influenta anumitor factori. La celalalt pol se situeaza nomadul, o persoana de aceasta data care nu are stabilitate, care se muta dintr-un loc in altul pe fondul unor factori economici, religioasi sau de alta natura. Acesti doi termeni, opusi ca inteles, se confunda de cele mai multe ori. Prin urmare, vikingii aveau un mod de viata inainte de migratii si daca asa stau lucrurile, cu siguranta ca isi aveau teritoriile si pamanturile lor, de unde ulterior au migrat presati de anumite conditii.

Cine erau acesti vikingi? Termenul sub care erau denumiti in diverse surse istoriografice contemporane (sec.VIII-IX) era cel de normanorum sau oamenii veniti din nordul continentului. Li s-a atribuit mai tarziu, o data cu dezvoltarea ramurilor de limbi nordice substantivul comun de vikingi, insemnand foarte probabil locuitori ai fiordurilor (vik=fiord, in norvegiana) sau razboinici pe mare. Dupa tarile lor de bastina, normanzii au fost definiti ca danezi (cei din Danemarca), norvegieni (Norvegia) si suedezi (Suedia). Ultimii s-au deplasat pe marile rute ale Rasaritului, fiind mai mult comercianti si mai putin razboinici. Rasaritul i-a numit varegi, iar de la tara lor de bastina, Suedia, s-au numit mai apoi svezi.Regiunea Svealand a definit ulterior intreaga tara. Se cunoaste faptul ca acest termen comun de svezi se intalneste in toate limbile de origine germanica si anglo-saxona. In engleza, spre exemplu, denominatiunea Suedia este Sweden.

Cert este faptul ca vikingii in ansamblu, s-au deplasat din peninsulele din nordul Europei: Peninsula Iutlanda (etimologic=tara iutilor, o alta populatie germanica), din Peninsula Scandinava (teritoriile de azi ale Norvegiei si Suediei) si insulele din largul Marii Baltice, teritorii care se intind, cum prea bine cunoastem pe suprafete foarte vaste, cu populatie dispersata. Aceste trei tari au o pozitie diferita fata de mare: Danamarca are marea spre vest si sud-vest, Norvegia spre vest si acel vest indepartat nordic spre Cercul Polar, iar Suedia spre est si sud-est. Fiecare dintre aceste tari au cate o trasatura distincta care va modela configuratia lor politica ulterioara. Pentru Norvegia lantul Alpilor Scandinavi intinsi de la N la S pe aproximativ 1000 km care au inaltimile cele mai mari in partea central sudica (Jotunheimen 2468 m.) si in Nord se afla cele mai intinse suprafete ocupate de ghetari din Europa. Suedia ocupa cea mai mare parte din Peninsula Scandinava si numeroase insule in Marea Baltica si Golful botnic. Alpii Scandinavi formeaza granita comuna cu Norvegia, cel mai inalt varf fiind situat la altitudinea de 2122 m. la Kebnekaise. Danemarca este situata la poarta Marii Baltice si este formata din Peninsula Jylland sau Iutlanda, si aproximativ 500 de insule, dintre care amintim pe cele mai importante Zealand, Fyn, Lolland. Relieful este de campie joasa, sub 170 m. altitudine.

Artizani pe marile Nordului

Fara corabii, expansiunea vikingilor ar fi de neimaginat, la fel ca si fara stapanirea unor cunostinte solide de navigatie. Scandinavii traiau langa si prin mare. Istoricul roman Tacitus, in jurul anului 90 d.H., ne-a lasat o descriere plastica a ambarcatiunilor vikingilor, pe care o redam in continuare spre o lamurire deplina: “Navele lor nu seamana cu ale noastre; cu o prora la fiecare capat, ele pot fi usor trase la mal. Nu sunt carmuite cu vintre si nici nu au barci pentru lopatari.”

Daca in Europa, inca din Antichitate si pana in veacul al XIV-lea, se naviga in mod obisnuit de-a lungul coastelor si la adapostul acestora, metoda numita cabotaj, nordicii au infruntat vitregia valurilor datorita unor tipuri de ambarcatiuni specifice, sesizate de acelasi autor latin la sueoni, stramosi ai danezilor, adaptate conditiilor maritime atlantice. O caracteristica aparte a acestor ambarcatiuni erau etrava si etamboul construite la fel. Ele puteau sa-si schimbe cursul cu 180 de grade fara sa fie necesare manevre de intoarcere.

Ambarcatiunile scandinavilor au fost definite de contemporani dupa sculpturile care le infrumusetau provele sau partea din fata a unei corabii: drakkare (dragoni, balauri - foto) si snekkare (serpi). De la acest termen a derivat in engleza, sub stapanirea daneza, substantivul snake. Sapaturile arheologice au confirmat multe dintre observatiile istoricului latin Tacitus, fiind scoase la iveala o serie de corabii vikinge.

Exemplele clasice sunt: corabia Tune, construita foarte probabil la sfarsitul secolului al IX-lea, descoperita in 1867 in partea de est a Oslofjord-ului, corabia Goskad din aceeasi perioada, scoasa la suprafata in 1880 intr-un cimitir din partea de apus a capitalei norvegiene si corabia Oseberg, gasita in 1903 tot la Oslo. Aceste trei corabii renumite sunt expuse astazi spre vizitare la Muzeul Maritim Bygdoy din Oslo. Au fost catalogate ca fiind ambarcatiuni funerare, al caror scop era de a grabi plecarea in lumea cealalta a unei capetenii scandinave.

Corabierii scandinavi aveau o metoda de navigatie bazata pe bunul simt. In largul marii, ei navigau pe latitudine, orientandu-se dupa puncte fixe: soarele si steaua polara. Puteau sa identifice usor pestii si pasarile din apropierea fiordurilor. In nord mirajele optice sunt foarte reale si dincolo de real imaginarul a deschis porti nebanuite, spre alte lumi. Navigatia pe longitudine putea sa-i depaseasca, insa, se deplasau de-a lungul unei latitudini fixe pana cand se apropiau de tarm si apoi se indreptau spre sud sau nord in cea mai frumoasa epopee pe care o vom dezvolta in episodul urmator.