Ordinul Templierilor

Sărmanii soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon (latină Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici), cunoscuţi mai ales sub numele de templieri sau Ordinul Templului (franceză Ordre du Temple sau Templiers), au fost unul dintre cele mai cunoscute ordine militare creştine.[1]

Ordinul a existat timp de aproximativ două secole în evul mediu. A fost creat în urma primei cruciade din 1096, pentru a asigura călătoria în siguranţă a numeroşilor pelerini europeni către Ierusalim.

Recunoscut oficial de biserică în 1129, Ordinul a crescut repede ca număr de membri şi putere. Cavalerii templieri puteau fi recunoscuţi după hainele albe cu o cruce roşie, distinctivă, şi erau printre cei mai bine echipaţi, antrenaţi şi disciplinaţi războinici din perioada cruciadelor.[2]Membrii Ordinului care nu erau războinici au creat o puternică infrastructură economică în întreaga creştinătate, introducând pentru prima oară proceduri financiare care au reprezentat începutul sistemului bancar,[3] şi au construit numeroase fortificaţii în Europa şi Ţara Sfântă.

Succesul templierilor era strâns legat de succesul cruciadelor. Când Ţara Sfântă a fost pierdută, iar templierii au suferit înfrângeri zdrobitoare, sprijinul pentru existenţa ordinului s-a stins. Zvonurile despre ceremoniile iniţiatice secrete ale lor au creat neîncredere, iar regele Filip al IV-lea al Franţei, puternic îndatorat ordinului, a început să facă presiuni asupra papei Clement al V-lea. Vineri, 13 octombrie 1307, regele Filip a arestat majoritatea membrilor Ordinului, inclusiv Marele Maestru Jacques de Molay, şi, după ce le-a obţinut mărturisirile prin tortură, i-a ars pe rug.[4] În 1312, papa Clement, sub presiune din partea regelui Filip, a dizolvat cu forţa întregul ordin. Dispariţia bruscă a unei părţi importante din societatea europeană a acelor timpuri a dat naştere la speculaţii şi legende, care trezesc şi astăzi interes.

Ascensiunea
Primul cartier general al templierilor, Moscheea Al Aqsa, de pe Muntele templului din Ierusalim. Cruciaţii o numeau Templul lui Solomon, deoarece se afla pe ruinele templului iniţial, şi de aici cavalerii şi-au luat numele de templieri.
Primul cartier general al templierilor, Moscheea Al Aqsa, de pe Muntele templului din Ierusalim. Cruciaţii o numeau Templul lui Solomon, deoarece se afla pe ruinele templului iniţial, şi de aici cavalerii şi-au luat numele de templieri.

După ce Ierusalimul a fost cucerit în iulie 1099 ca urmare a primei cruciade, mulţi pelerini europeni s-au îndreptat spre locurile numite de ei Ţara Sfântă. Totuşi, deşi oraşul era relativ sub control, restul statelor cruciate nu erau. Bandiţii erau prezenţi în număr mare, şi mulţi pelerini erau măcelăriţi, uneori cu sutele, pe drumul de la Jaffa, pe coastă, în Ţara Sfântă.[5]

În jurul anului 1119, cavalerul francez Hugues de Payens şi ruda sa Godfrey de Saint-Omer, veterani ai primei cruciade, propun crearea unui ordin monastic pentru protecţia acestor pelerini.[6] Regele Balduin al II-lea al Ierusalimului a acceptat această cerere, oferindu-le drept cartier general Muntele Templului, în moscheea Al Aqsa care fusese capturată. Muntele templului avea un aer mistic, deoarece se credea că se află deasupra ruinelor Templului lui Solomon.[2] Cruciaţii numeau prin urmare Moscheea Al Aqsa Templul lui Solomon, şi de aici ordinul şi-a tras numele de Sărmanii soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon, sau cavalerii "templieri". Cu puţine resurse financiare la dispoziţie, ordinul de aproximativ nouă cavaleri se baza pe donaţii pentru a supravieţui. Emblema lor era reprezentată de doi cavaleri ce călăreau acelaşi cal, simbol al sărăciei.

Sărăcia templierilor nu a durat multă vreme. Ordinul avea un sprijin important în persoana lui Bernard de Clairvaux, un cleric de frunte, şi nepot al unuia dintre cavalerii fondatori. El a vorbit şi scris cu convingere în numele lor, şi în 1129, la Conciliul din Troyes, Ordinul a fost oficial recunoscut de Biserică. O dată cu acest act formal, templierii au devenit o destinaţie preferată a donaţiilor din Europa, primind bani, pământuri şi fii de nobili de la familii dornice să sprijinie lupta din Ţara Sfântă. Un alt beneficiu l-au primit în 1139, când bula papală a papei Inocenţiu al III-lea Omne Datum Optimum i-a scutit pe templieri de la supunerea la legile locale. Acest lucru însemna că templierii puteau traversa liber orice graniţe, nu trebuiau să plătească taxe, şi nu răspundeau decât în faţa papei.[7]

Cu o misiune clară şi cu resurse abundene la dispoziţie, Ordinul a crescut repede. Templierii erau adesea forţa de avangardă în bătălii cheie ale Cruciaţilor, când cavalerii în armură atacau frontal, într-un dispozitiv în formă de vârf de lance, în încercarea de a sparge liniile adversarilor. Una dintre cele mai mari victorii a fost la Bătălia de la Montgisard, din 1177, când o armată creştină din care făceau parte şi circa 500 de templieri a reuşit să învingă o armată a lui Saladin de peste 26.000 de soldaţi.[8]
Hartă a Ierusalimului, arătând locul cartierului general al templierilor pe Muntele Templului
Hartă a Ierusalimului, arătând locul cartierului general al templierilor pe Muntele Templului

Deşi misiunea principală a Ordinului era militară, doar un număr mic de membri se afla efectiv pe frontul de luptă. Restul aveau un rol de sprijin, atât pentru ajutorul individual al cavalerilor, cât şi pentru a asigura buna funcţionare a infrastructurii financiare. Templierii, deşi făcuseră un jurământ de sărăcie, controlau bogăţii dincolo de donaţiile directe pentru cauza lor. Unii nobili participanţi la cruciade îşi depuneau averea în mâinile templierilor, pentru perioada cât era plecat. Acumularea de bogăţii în acest mod în Europa şi Ţara Sfântă a dus la apariţia primelor scrisori de credit, pentru pelerinii ce călătoreau în Ţara Sfântă. La plecare, ei îşi depuneau averea unui cavaler din regiunea respectivă, de la care primeau un document încifrat, indicând valoarea sumei deţinute, pe care îl foloseau la sosirea în Ţara Sfântă pentru recuperarea fondurilor; acest sistem a îmbunătăţit atât siguranţa pelerinilor, care nu mai erau vizaţi de hoţi, şi a şi sporit averea templierilor.[2][9]

Pe baza acestui amestec de donaţii şi de afaceri, templierii au stabilit o reţea financiară în întreaga creştinătate. Deţineau suprafeţe întinse atât în Europa cât şi în Orientul Mijlociu; cumpărau şi foloseau ferme şi podgorii; construiau biserici şi castele; erau implicaţi în manufactură, importuri şi exporturi; aveau propria lor flotă navală, şi, pentru un timp, deţineau întreaga insulă Cipru. Templierii au fost numiţi uneori ca prima corporaţie multinaţională.[8]

[modifică] Declinul
Bătălia de la Hattin, din 1187, înfrâgere decisivă pentru soarta cruciadelor
Bătălia de la Hattin, din 1187, înfrâgere decisivă pentru soarta cruciadelor

La jumătatea secolului al XII-lea, cruciadele începuseră să-şi piardă puterea. Lumea musulmană era mai unită sub lideri eficienţi precum Saladin, iar facţiunile creştine erau măcinate de lupte interne. Tempierii s-au aflat uneori în conflict cu celelalte două mari ordine creştine, cavalerii ospitalieri şi cavalerii teutoni, iar deceniile de lupte pentru domeniile feudale au slăbit poziţiile creştine. După mai multe înfrângeri dezastruoase, incluzând bătălia decisivă de la Hattin, Iarusalimul a fost pierdut în faţa lui Saladin în 1187. Cruciaţii au ocupat din nou oraşul în 1229 (fără ajutor de la templieri), dar numai pentru scurt timp. În 1244, musulmanii au reocupat oraşul, care nu a mai fost controlat vreodată de creştini până în 1917, când britanicii l-au luat de la otomani.[10]

Templierii au fost obligaţi să îşi mute cartierul general în alte oraşe din nord, cum ar fi portul Acra, pe care l-au deţinut secolul următor. A fost însă până la urmă pierdut în 1291, urmat de ultima lor fortăreaţă de pe continent, Tortosa (în Siria şi Atlitul de astăzi). S-au stabilit în continuare în Limassol, Cipru,[11] păstrând o garnizoană pe mica insulă Arwad, lângă coastă, în apropiere de Tortosa. S-au încercat acţiuni militare coordonate cu mongolii,[12] printr-o nouă forţă de invazie de pe Arwad. În 1302, totuşi, ei au pierdut şi acea insulă, ultimul loc din Ţara Sfântă aflat în mâinile lor.[8]
Clădire templieră la Saint Martin des Champs, Franţa
Clădire templieră la Saint Martin des Champs, Franţa

Misiunea militară a ordinului nemaifiind la fel de importantă, sprijinul acordat organizaţiei s-a risipit. Situaţia era totuşi mai complicată, căci după mai mult de două sute de ani de existenţă, templierii deveniseră o parte a vieţii zilnice în Europa. Organizaţia era prezentă pe scară largă la nivel local, cu mii de sedii în toată Europa. Templierii administrau multe întreprinderi, şi mulţi europeni intrau zilnic în contact cu ei, de exemplu lucrând la o fermă sau podgorie, ori folosind Ordinul ca pe o bancă în care să îşi depoziteze averea personală. Ordinul, însă, rămânea în continuare independent de stăpânirea locală, practic fiind un "stat în stat". Avea de asemenea o armată cu care putea străbate liber toate graniţele, însă nu mai avea un câmp de luptă clar. Această situaţie a mărit tensiunile cu o parte a nobilimii europene, în contextul în care templierii se arătau interesaţi în fondarea unui propriu stat monastic, după cum făcuseră cavalerii teutoni în Prusia.[9]

[modifică] Arestările şi dizolvarea
Regele Filip al IV-lea al Franţei (1268–1314)
Regele Filip al IV-lea al Franţei (1268–1314)

În 1305, noul papă, Clement al V-lea, aflat în Franţa, a trimis scrisori Marelui Maestru templier Jacques de Molay şi celui ospitalier Fulk de Villaret pentru a discuta posibilitatea fuziunii celor două ordine. Niciunul nu agrea ideea, dar papa a insistat şi i-a invitat pe amândoi în Franţa pentru a discuta situaţia. De Molay a sosit primul la începutul lui 1307, dar de Villaret a întârziat câteva luni. În timp ce aşteptau, De Molay şi Clement au discutat acuzaţiile aduse cu doi ani înainte de un templier exclus (din ordin). Aceste acuzaţii erau în general considerate false, dar Clement i-a trimis regelui Filip al IV-lea al Franţei o cerere scrisă pentru ajutor în investigaţie. Regele era deja îndatorat templierilor după războiul său cu englezii, şi a decis să folosească zvonurile existente în propriul său scop. A început să pună presiune pe Biserică să acţioneze împotriva ordinului, pentru a se elibera de datorii.[13]

În data de vineri, 13 octombrie, 1307 (o dată legată greşit de originea superstiţiei zilei de vineri 13),[14][15] Filip a ordonat ca de Molay şi alţi templieri francezi să fie arestaţi simultan. Ei au fost acuzaţi de numeroase erezii, şi torturaţi pentru obţinerea de mărturisiri de blasfemie. Mărturisirile, deşi obţinute sub presiune, au provocat un scandal la Paris. După alte insistenţe din partea lui Filip, papa Clement a emis bula Pastoralis Praeeminentiae la 22 noiembrie, 1307, care cerea tuturor monarhilor creştini din Europa să-i aresteze pe templieri şi să le confişte averile.[16]

Papa Clement a cerut audieri papale pentru a determina vinovăţia sau nevinovăţia templierilor, şi, o dată eliberaţi de tortura inchizitorilor, mulţi şi-au retras mărturisirile. Unii aveau suficientă experienţă legală pentru a se apăra în procese, dar în 1310, Filip le-a blocat tactica, folosind mărturiile forţate precedente ca justificare pentru arderea pe rug a zeci de templieri la Paris.[17][18]
Templieri arşi pe rug
Templieri arşi pe rug
Mănăstirea lui Cristos din castelul Tomar, Portugalia. Construită în 1160 ca o fortăreaţă pentru cavalerii templieri, a devenit cartierul general al redenumitului Ordin al lui Cristos. În 1983, a devenit un loc din patrimoniul mondial UNESCO.
Mănăstirea lui Cristos din castelul Tomar, Portugalia. Construită în 1160 ca o fortăreaţă pentru cavalerii templieri, a devenit cartierul general al redenumitului Ordin al lui Cristos. În 1983, a devenit un loc din patrimoniul mondial UNESCO.[19]

Cum Filip ameninţa cu acţiuni militare dacă papa nu îi respecta dorinţele, Clement a acceptat în cele din urmă dizolvarea ordinului, invocând scandalul public provocat de mărturisiri. La Conciliul de la Vienne din 1312, a emis o serie de bule papale, între care Vox in excelso, care dizolva oficial Ordinul, şi Ad providam, care oferea cea mai mare parte a posesiunilor templierilor ospitalierilor.[20]

Cât despre conducătorii Ordinului, Marele Maestru Jacques de Molay, care mărturisise sub tortură, şi-a retras declaraţia. Asociatul său, Geoffrey de Charney, preceptor al Normandiei, i-a urmat exemplul, şi a insistat pe nevinovăţia sa. Ambii au fost declaraţi vinovaţi de a fi redevenit eretici, şi au fost condamnaţi să ardă pe rug la Paris, pe 18 martie, 1314. Se spune că de Molay a rămas sfidător până la sfârşit, cerând să fie legat astfel încât să fie cu faţa la catedrala Notre Dame, şi să îşi ţină mâinile împreunate.[21] După legendă, a strigat dintre flăcări că at't papa Clement, cât şi regele Filip îr vor întâlni în curând în faţa lui Dumnezeu. Papa Clement a murit o lună mai târziu, iar regele Filip într-un accident de vânătoare înainte de sfârşitul anului.[22]

O dată cu dispariţia conducătorilor Ordinului, restul templierilor din Europa au fost fie arestaţi şi judecaţi (nefiind aproape în totalitate condamnaţi), absorbiţi în alte ordine militare, precum cavalerii ospitalieri sau lăsaţi să se retragă şi să trăiască în continuare în pace. E posibil ca unii să fi fugit în teritorii ce nu erau sub controlul papei, precum Scoţia excomunicată. Organizaţia templieră din Portugalia doar şi-a schimbat numele, din Ordinul Templului în Ordinul lui Cristos.[23]

În 2001, un document cunoscut ca "Pergamentul de la Chinon" a fost descoperit în Arhivele Vaticanului, după ce aparent a fost catalogat greşit în 1628. Este o înregistrare a procesului templierilor şi arată că papa i-a absolvit iniţial pe templieri de toate ereziile în 1308, înainte de a desfiinţa ordinul în 1312.[24][25] În octombrie 2007, documentele secrete despre procesul templierilor, între care şi pergamentul de la Chinon, au fost publicate de Vatican.[25]

În prezent, poziţia Bisericii Romano-Catolice este că persecuţia medievală a templierilor a fost nedreaptă; că nu era nimic rău legat de Ordin sau de membrii săi; şi că papa Clement a fost obligat să acţioneze de magnitudinea scandalului public şi de influenţa dominatoare a regelui Filip al IV-lea.[26]

[modifică] Sfântul Graal?

Cu vreo 900 de ani în urmă aici au început săpături arheologice primitive. Au săpat în piatră timp de 9 ani, formând o reţea de tunele sub templu. Ceea ce au găsit acolo face de atunci obiectul disputelor. Potrivit unei teorii, templierii au descoperit harta unei comori[necesită citare]. Conform legendei, chiar în ruinele templului, manuscrisul i-a dus la cea mai importantă comoară a creştinităţii: Sfântul Graal[necesită citare].

Cea mai controversată teorie susţine că templierii au găsit documente asupra originii lui Hristos. Unii au spus că au eliminat tainic un membru al familiei lui Iisus, care avea legatură cu căsătoria dintre Iisus şi Maria Magdalena[necesită citare]. Conform acestei teorii, cuvintele latine pentru Sfântul Graal (San Greal) sunt, de fapt, alte două cuvinte scrise greşit: Sang Real sau sânge regesc[necesită citare]. Conform acestei teorii, Iisus s-a căsătorit şi a avut copii. Aceşti urmaşi sunt secretul Sfântului Graal. Această teorie e o sursă de putere mai verosimilă pentru templieri. Dovada că Iisus s-a căsătorit şi a avut copii ar zdruncina fundamentele creştinismului, ameninţând toate structurile de putere ale Europei medievale. Biserica ar plăti orice preţ pentru a tăinui aceste informatii. Cel puţin, aşa susţine o teorie facută tendenţios de curând[necesită citare]. Multe scrieri vechi se referă la fabuloasa comoară a lui Solomon, aceea care a fost furată de Moise când a fugit din Egipt, conducând poporul său de 600.000 evrei [necesită citare]. Exodul a avut loc cam după anul 1200 î.H. A furat majoritatea obiectelor şi armelor de metal (aur, argint, arama), în special miile de scuturi plane din cupru slefuite ca oglinda ale armatei faraonului Ramses cel Mare [necesită citare]. Cu ajutorul acestora s-a construit Templul lui Solomon din piatră artificială, fără a se folosi direct pentru construcţie nici o unealtă de metal pentru cioplit[necesită citare]. Unele blocuri din templu aveau dimensiunea de 1x1x2 metri şi cântăreau 10 tone, au fost turnate la faţa locului şi se mai văd şi astăzi. La fel s-au construit piramidele cu câteva secole înainte, de acolo învăţând evreii meseria. Dar pe atunci nu era un mare secret ca în ziua de astăzi[necesită citare], metoda fabricării blocurilor din piatră sau marmură artificială fiind aplicată în toată lumea antică învecinată. A fost folosită şi de greci, aplicată la construirea Panteonului şi a altor construcţii şi statui din blocuri artificiale de mari dimensiuni care nu se găseau în naturp. Ordinul Templierilor era cunoscut şi sub denumirea de masoni, adică constructori.