Ciuma Alba

În romanul care poartă acelaşi titlu ca şi cel de mai sus, scriitorul american Frank Herbert îşi imaginează un virus ucigaş care atacă numai femeile şi ne transformă într-o rasă de bărbaţi. În România zilelor noastre, ciuma albă nu alege şi loveşte nou-născuţi şi bătrîni, femei şi bărbaţi, bogaţi şi săraci!

Cum se mai cheamă această maladie, care pune în pericol însăşi existenţa naţiunii noastre? Unii îi mai spun pompos sistem sanitar.
Cei care se aşteaptă să urmeze o înfierare a doctorilor care iau şpagă vor fi dezamăgiţi. Nu e cazul! Românii cărora li se pare că medicii specialişti, adică aceia care operează în fiecare zi cu zeci de vieţi, au prea mulţi bani, să tragă cu ochiul la clasificările salariale din SUA. Acolo, asemenea medici cîştigă mai mult decît directorii de bancă. E drept că sînt ceva mai puţini la mia de locuitori şi ceva mai bine pregătiţi, dar supremaţia lor asupra piramidei salariale este de necontestat. Cu alte cuvinte, fiindcă societatea românească nu îşi cunoaşte valorile, şpaga la doctor e un reflex natural, care pune lucrurile la locul lor.
Adevărata urgie a sistemului sanitar românesc este reprezentată de personalul sanitar mediu şi de infirmiere, care reprezintă, probabil, cea mai coruptă categorie socio-profesională din România. Portretul robot al unui asemenea lucrător are deja valenţe arhetipale: e de sex feminin şi bate în general spre chintal; are două rînduri de guşi şi ochii adînciţi în orbite, pentru a putea scruta în voie potenţialele victime; se plimbă pe coridoarele spitalelor şi policlinicilor fără o treabă oficială precisă; tîrîie de cele mai multe ori nişte tîrlici, care fac cleaf-cleaf, lăsînd în urma lor mirosul inconfundabil al unei nepăsări dezumanizante; scopul prezenţei lor la serviciu este mica şpagă, care se adună de multe ori în sume superioare celor pe care le primeşte un medic; se ocupă cu vînzarea a orice, de la bonuri de ordine la medicamentele scumpe, cumpărate din banii statului.
Un alt scop al activităţii acestor oameni este întreţinerea isteriei colective care a cuprins România conform căreia, dacă nu dai bani la doctor, acesta nu te va opera. Ce să înţeleagă bietul pacient cînd vede că, fără cincizeci de mii de lei nu i se face o injecţie, cînd ştie că trebuie să ajungă sub bisturiul chirurgului? Se împrumută, face un plic grăsuţ şi îl dă doctorului, adesea contrariat de gestul pacientului. Isterizat însă de comportarea personalului mediu, pacientul insistă, de parcă plicul acela e paşaportul său spre nemurire.
Sistemul sanitar este paralizat actualmente în primul rînd de penurie. Atunci cînd materialele sanitare şi personalul sînt insuficiente, e normal să înflorească o mafie. Dar asta nu înseamnă că asistenta care lasă în suferinţă un pacient care nu are destui bani e vreo uşă de biserică. De altfel, privind la asemenea gesturi, ori începi să crezi fervent în Dumnezeu, sperînd că Iadul există, ori te îndoieşti profund de existenţa Lui. Nici doctorii nu trebuie însă exoneraţi de responsabilităţi, fiindcă ei sînt primii care ar trebui să stăvilească aceste abuzuri, primii care ar trebui să denunţe aceste lucruri şi să facă în aşa fel încît unele din aceste personaje să mai sfîrşească şi după gratii.
Experienţa jurnalistică ar trebui să îl facă pe semnatarul acestor rînduri să menţioneze că numai unele dintre cadrele medii sanitare se comportă aşa. Atîta vreme cît şpaga şi nesimţirea criminală sînt însă dominante ale comportării celor la care ne-am referit, o asemenea precizare nu e foarte importantă. Iar cei care se simt totuşi lezaţi de rîndurile de mai sus să se întrebe dacă nu au luat niciodată nimic de la vreun pacient...